Incaleca pe o sa si spune-ne povestea ta 15

Pe adresa [email protected] au fost trimise urmatoarele povesti la concursul organizat de Feminis.ro si Veloteca. Trimite-ne si tu povestea ta despre biciclete!

Pentru concursul: Incaleca pe o sa si spune-ne povestea ta

Postolache Anamaria-Dorina - Unele amintiri nu se uita niciodata

Ploua incet...din linistea camerei mele,aud cum stropii de ploaie lovesc usor pervazul. Amintirile din trecut imi invaluie treptat mintea si sufletul.

Aveam patru ani si locuiam intr-un orasel de munte cand am primit in dar de la parintii mei prima bicicleta: era de culoare galbena. Au trecut saisprezece ani de-atunci si inca ma vad hoinarind alaturi de bicicleta mea cea galbena, pe malul Barzavei, intr-o atmosfera imbietoare. Strabateam zona intreaga, numai sa ma pot bucura de susurul izvoarelor care dainuiau in padurea din imprejurimi si sa aud concertul pasarilor. Culegeam floricele si asteptam nerabdatoare aparitia Caprioarei lui Nicolae Labis. Era o atmosfera de vis si doar putinele masini care treceau prin zona puteau sa tulbure linistea Pringhelului,
pentru ca bicicleta mea cu patru roti avea alta menire: sa ma faca sa descopar locurile cele mai frumoase ale orasului Bocsa si sa mi le imprime cu grija,in suflet,pentru totdeauna.

Doi ani mai tarziu, la insistentele mele, parintii mi-au daruit o noua bicicleta: de data aceasta cu doua roti. Fire ambitioasa, nu mi-a luat mult timp ca sa-i descopar tainele. Nu mai contau nici cazaturile, nu mai conta nici durerea, conta doar faptul ca acea bicicleta, avea sa ma duca catre locuri nebanuite de mine. Astfel, cursele mele devenisera tot mai lungi: incepusem sa descopar locuri si oameni noi, incepusem sa leg prietenii, avand ca martor principal, bicicleta. Cand voiam sa fiu singura era suficient sa incalec pe saua ei si sa ma las condusa pe malul drept al Cascadei. Ma asezam sub salcia batrana si priveam pierduta dansul apei care cadea deasupra pietrelor, intr-un joc pe care doar natura il intelegea si care pentru privitori, era un miracol. Stateam fermecata, pe marginea apei, si priveam cum soarele apune, dupa care ma intoarceam acasa.

Anii s-au scurs si la varsta de noua ani ne-am mutat la Barlad. O noua bicicleta, noi prieteni, un nou stil de viata. In locul acesta doar evadarile din contingentul apasator pe bicicleta, ma faceau sa retraiesc, chiar si numai pentru o clipa, bucuria vremurilor in care ma lasam fermecata de linistea tulburatoarea a orasului Bocsa.

Stropii de ploaie devin tot mai mari si mai puternici, iar din ochii mei incep sa cada siruri de lacrimi. Mi-e dor de o plimbare cu bicicleta, mi-e dor de atmosfera imbietoare a Pringhelului, mi-e dor sa am bicicleta mea!

Ovidiu - Bicicleta mult ravnita

Sora mea, mai mare cu sase ani ca mine, si-a tot exprimat dorinta de a avea si ea o bicla. Toate fetele aveau si ea statea pe tusa. I-o mai dadea una din ele cate o tura de parcare, asa, de mila. Dar i se urase de postura asta de miloaga si se facea ca are treaba pe-acasa cand ieseau fetele calare pe doua roti. Azi asa, maine, la fel... Se batucise drumul de la blocul nostru pana la Biblioteca Oraseneasca si cred ca terminase de citit cartile chiar de la sectia „Adulti”. Astfel consolata, a tacut si n-a mai cerut nimic.

M-am facut eu flacau. Si m-am dus cu jalba-n protap la ai mei: „vreau bicicleta! Toti baietii au, numai eu nu!” I-am batut pe ai mei la cap, pana mi-au scapat o promisiune: „faci bani la iarna din colindat, urat si semanat si-ti luam!” Tot era ceva!

In sfarsit iarna, in sfarsit sarbatorile. Negociez cu baietii, pregatim din timp un colind (unul canta la chitara), apoi o sorcova, iar pe post de uratura facem o ditamai banda de mascati, cu mine pe post de urs. Versurile le-am facut eu, ca aveam inclinatie la versificat. Am pornit devreme si ne-am intors noaptea tarziu si la colinda si la urat. Cu socova, am umblat toata dimineata de 1 ianuarie pana pe la amiaza, de au inceput crestinii sa ne spuna ca de-acuma sa ne mai vedem si la anul. Odata trebusoara facuta, am impartit banii (tot crestineste!) si ne-am dus fiecare pe la casele cui ne are. Si, evident, prima grija a fost sa trag linia. Pusesem anterior ochii pe vreo trei biciclete din categorii de pret diferite. Rezultatul? Stupoare! N-aveam suma completa nici pentru cea mai ieftina. In ciuda faptului ca ramasesem complet fara voce, stransesem cam trei sferturi din suma. Ce-i de facut? Se pare ca tot la parinti am ajuns... Si-mi construiesc o strategie, poate voi obtine un favor de la „imparatie”. I-am rugat minute in sir cu toata fiinta mea. Ba a mai sarit si sor’mea in ajutor. Mi-au dat si lacrimile in fata lor (cred ca erau sincere, ca n-am putut niciodata sa plang la comanda). Cu chiu, cu vai, a venit raspunsul mult asteptat: participa si ei cu restul de bani, dar cu conditia sa o foloseasca si tata cand are nevoie. Parca mai conta? S-o foloseasca si el! Dar s-o am eu!

In fine, dupa vreo cateva zile, ne infiintam toti trei, eu si cu ai mei, sa cumparam bicicleta. Cea mai ieftina, ca asta-i situatia! Nu-mi mai amintesc toate detaliile discutiei cu vanzatorul. Taica-meu s-a uitat un pic pe la suruburi, pe la lant, a apasat-o ca sa vada presiunea din roti, a intrebat de pompa si am luat-o acasa.  O vad si acum: rosie (ce daca eram baiat?), saua neagra (un pic incomoda), coarnele, in schimb, frumoase. Nici n-am ajuns din prima cu ea acasa: am facut cateva ture in jurul blocului cu o pofta de nedescris. Noroc de vecinii care curatasera zapada cu vreo cateva zile inainte. Nici nu va imaginati cata bucurie era pe capul meu. M-a tinut vreo cateva zile la rand. Sor’mea s-a bucurat mai ales de bucuria mea, ca-i cam trecuse timpul de iesit pe-afara cu bicla.

Cateva zile a fost raiul pe pamant. Bicla mi-era cea mai mare implinire. Insa, n-a trecut mult pana a inceput taica-meu sa-si dea seama ca i-ar folosi si lui sa mearga la serviciu (avea de mers pe jos cam jumatate de ora). Mai ales ca a participat si el la cumparare. Ca urmare, fericirea mi-a mai fost limitata. Dar tot nu era bai, ca, oricum, baietii ieseau afara mai ales dupa-amiaza, cam pe cand se intorcea tata de la munca.

Dupa inca un timp, a aparut altfel de cenzura: si-au dat seama ai mei ca eu, fara bicicleta, as invata mai bine si, ca urmare, a fost dusa in boxa si scoasa de acolo dupa indelungi insistente doar sambata si duminica. Frustrarea devenea din ce in ce mai mare, pe masura sporirii interdictiilor. N-a durat mult si mi s-a facut lehamite s-o mai cer. Ma enerva cumplit: muncisem pentru ea si trebuia sa fac eforturi uriase ca s-o iau...
Asa ca a trebuit sa gasesc o solutie s-o fur. Taica-meu tinea boxa incuiata cu un lacat cat o zi de post. Trebuia sa identific cheia. N-a fost tocmai usor, pentru ca avea o manie de a tine toate cheile de care s-a folosit, „ca poate s-or potrivi candva”, chiar daca lacatele sau yalele respective fusesera aruncate de mult. Dupa indelungi tatonari, am dat de dublura cheii de la boxa. Asa ca mi-au mai trecut putin nervii... Plimbarile cu bicicleta „furata” erau mult mai palpitante. Cel mai fain era sa ma duc la Oglinzi. Drumul pana acolo, o minunatie. Si nu foarte circulat. Iar in asa-zisa statiune, un parc imens cu tot felul de alei pe care te puteai ascunde de tovarasi. Ce s-o mai lungim?! Cele mai frumoase momente acestea au fost. Cand ne odihneam, faceam planuri pentru „una si mai lata”: vreo excursie la ceva mai mare departare de casa... Planuri! Ca eu oricum n-as fi putut pleca.

Intoarcerea acasa era alta problema. Trebuia sa ajung cu bicla in boxa fara sa vada ai mei. Asta daca n-am avut ghinionul sa coboare tata dupa niscaiva lucrusor util, dosit pe acolo, si sa descopere lipsa. Ma ajuta sor’mea. Stabilisem ca, la o anumita ora, dupa ce se insera, sa iasa, chipurile, la cutia postala sau sa duca gunoiul, ca sa-mi spuna care e starea de spirit prin casa si sa-mi aduca „mantuirea”: cheia de la lacat. Ce treaba buna cu mobilele astea! Atunci nici nu-mi imaginam ca se poate comunica fara fir.  Ne-a iesit trucul intotdeauna. Au aflat ai mei de siretlic abia dupa ce am plecat de-acasa, la facultate.

Va intrebati ce-i cu bicla mea? Probabil ca e in boxa in continuare, reparata si vopsita de tata, ca tare-i mai placea s-o repare.

[gallery:1178]