Incaleca pe o sa si spune-ne povestea ta 14

Pe adresa [email protected] au fost trimise urmatoarele povesti la concursul organizat de Feminis.ro si Veloteca. Trimite-ne si tu povestea ta despre biciclete!

Pentru concursul: Incaleca pe o sa si spune-ne povestea ta

Maxim Lacramioara - O spita de ajutor

Socul a fost puternic. Eu nu mi-am pierdut cunostinta, insa Adina e jos, nemiscata. Intr-o pozitie extrem de neplacuta. N-am vazut-o nicicand asa. Un picior e peste mine, iar spitele-mi rupte i-au sfasiat blugii. Si pielea! Vad sange uman. Trebuie sa fac ceva s-o trezesc! Dar cum? N-am reusit sa-i transmit mare lucru de cand ne avem una pe alta. Poate cateva randuri razlete, ca ma mai mangaie dupa ce ma chinui indelung sa-i declar toata afectiunea mea. Sau poate asa sunt oamenii: nu-si manifesta iubirea decat fata de bipezi. Ba nu, sunt nedreapta! Eu sunt singura bicicleta ce a primit un nume. Si inca unul frumos: Vela. Eu sunt singura rotata ce straluceste chiar fara lumina Soarelui. Adina ma sterge cu grija, chiar si cand nu am nicio urma. Sunt invidioase suratele mele cand vad ca pana si cauciucurile-mi sunt impecabile. Chiar rotata lui Radu ma pizmuieste, desi ar trebui sa se uite la mine ca la o cumnata. Cate nu ne-am povestit noi, una alteia, in serile in care admiram stelele impreuna. Cand Radu o aduce langa mine in balcon, stiu ca va fi o seara de taina: noi cu coarnele-n stele si ei cu capu-n nori... Si chiar nu-i pandim pe prietenii nostri bipezi. Chiar numaram stelele!

Dar ce fac? M-am apucat de povestit? Adina abia respira si eu nu fac nimic? E cu fata-n jos, murdara de tarana, julita pe palme, pe fata, pe glezne. Cu blugii sfasiati si cu spita mea patrunsa in piele.

Incep sa inteleg ce s-a-ntamplat... Mergeam amandoua regulamentar, pe partea dreapta. Chiar iesisem de pe carosabil. Aici nu e o banda speciala pentru noi, ca in alte tari, dar, oricum, nu eram pe strada. Urcam Buciumul, iar Adina, pentru ca vrea din cand in cand sa-si "tonifieze muschii” (ce bine ca ai mei sunt tonifiati gata, ca-s metalici!) a selectat o treapta de viteza nefireasca. Ei bine, recunosc, uneori ma chinuie. Dar se chinuie si pe ea. Si, de aceea, o iert. In fine, urcam Buciumul. Urma curba aceea mai mare, care scoate sufletul din mine. Din spate am auzit un motor de 4X4 turat cam tare. Mi-am zis ca trebuie sa fie un alt descreierat care vrea sa-si impresioneze bipeda de langa el. Adina, ca de obicei, l-a categorisit scurt, mai mult soptit: „idiot!”. Insa pe mine m-a nedumerit de-a dreptul: nici gand sa-si puna in functiune sabotii de frana! Intra asa in curba! Cred ca s-a nelinistit si Adina, ca m-a tras mai pe margine. Dar ce folos? Bolidul tot a derapat! S-a apropiat nepermis de mult de mine. Nu m-a acrosat, doar m-a atins. Insa la viteza aceea n-aveam cum sa mai raman pe rotile mele. Am cazut amandoua. Adina peste mine. Acum vad ca o roata mi s-a strambat. Si ghidonul.

Dar cum s-o misc pe Adina? Tot frumoasa e! Chiar asa plina de tarana si cu firisoare de sange pe ea! Trebuie sa ma concentrez s-o trezesc. Sa-i transmit energia aia de care vorbea cu Radu ca se formeaza prin forta de frecare. Macar cinci secunde de concentrare.

Am reusit! Clipeste. A deschis ochii. Chiar isi misca mana. Sunt o eroina din nou! Are dreptate Adina. Imi spune asa dupa ce terminam serpentinele Buciumului, cand intram in Poieni. De obicei, ea se opreste la terasa si-si unge trupul (pe interior!) cu un lichid portocaliu. Nu-i ca uleiul meu de la rulmenti.

Acum imi dau seama. Cand invata Adina pentru examenul de condus, zicea ca, in caz de accident, trebuie sa se opreasca toti, sa se ocupe intai de bipezii raniti si apoi de daunele noastre, ale neinsufletitelor. Si sa mai cheme si un biped din ala cu casca pentru a scrie pe hartie ce s-a-ntamplat. Iar, acum, bolidul care m-a rasturnat nici macar n-a incetinit. Oricum, daca ar fi franat, s-ar fi rasturnat si el, asa mare si nesuferit cum era. S-a dus in drumul lui si nici macar nu s-a uitat la noi. Avea dreptate Adina: un idiot. Si las pe deasupra. In lumea noastra, a rotatelor, nu s-ar fi intamplat asa ceva. Ne mai ciocnim si noi, dar nu fugim de langa suratele cazute. Chiar ne dam o spita de ajutor una alteia...

Nu-s toti bipezii asa. Dovada ca unul isi opreste patrupeda rotata langa noi. E una din asta autohtona. Bipedul se indreapta grabit spre Adina. Schimba cateva cuvinte cu ea. Nu inteleg tot ce vorbesc, ca n-am reusit sa memorez atatea cuvinte, desi stau in balconul Adinei de mica. Aveam cateva saptamani cand m-a ales dintre ai mei. Discuta ceva despre spital, despre bolidul las, despre omul cu casca, despre mine. Adina accepta sa ne urce pe amandoua: pe mine in spate, in locul cu bagaje, pe ea pe scaune. Oprim intai intr-un service pentru oameni. Se numeste „spital”. Astept minute bune pana Adina si bipedul binevoitor ies de acolo. Dar e de bine! Fata Adinei nu mai e incruntata, iar omul de langa ea zambeste. Asadar n-a fost nevoie sa-si inlocuiasca niciun rulment.

Ce bine! A aparut si Radu. L-o fi chemat prin cutiuta aceea neagra cu antena, asa cum il cheama tot timpul. In portbagajul patrupedei lui Radu stau mai bine. Si nici nu ma mai inghesuie niste genti.  Se pare ca pe mine nu ma duc acum la "spital”. Sigur ma vor duce maine. Acum, Adina are nevoie sa stea in pat. Eu voi fi pe balcon si am s-o veghez de acolo...  

[gallery:1172]