Iluzia nevoii de cineva

A fi cu cineva este o stare fireasca a omului inca din momentul nasterii. In a fi cu cineva aceasta presupune trairi, afecte, crearea unei legaturi intre persoane. Cand esti cu cineva, celalalt prin ceea ce face si ceea ce spune declanseaza o succesiune de idei. Ascultand fantasmele unui cuplu, puteti auzi cum aceasta influenta reciproca a legaturii lor functioneaza si are loc o mutare a centrului de interes de la un ceva (de exemplu - interesul autist pentru obiecte inanimate) spre un alt-ceva (relatia fraterna de exemplu). Intre interesul jocului de copil cu piciorul mesei si aparitia fratelui se interpune fantasma celuilalt relatata sub forma de amintire. Aceasta amintire nu este un obiect material ci este cuvant exprimat liber incarcat de afect. Urechea aude afectul, inconstientul asculta afectul daca ma pot exprima astfel. Aceasta este functionarea obisnuita, a nevroticului obisnuit. Aceasta functionare apare din primele clipe ale vietii in relatia mama – copil, in reveria si fantasmarea mamei, in modul in care ea intelege copilul si il pune la san. Este deja un schimb care permite copilului sa creasca, sa aiba relatii, etc.

Un alt mod de functionare este cea psihotica in care relatiile sunt concrete si bazate pe un confort material sau pe obiecte concrete. Functionarea psihotica nu poate sa accepte ca celalalt poate sa fie iubit si sa iubeasca pentru ca acesta este un mod de a fi in societate ci este constrans sa inlocuiasca permanent aceasta traire cu un ”lucru material inanimat”. Toate aceste obiecte pe care functionarea psihotica le solicita si le considera ca fiind decisive sunt un mod de a solicita iubire. De ce nu poate sa solicite intr-un alt motiv iubire? W. Bion pleaca de la premisa ca este vorba despre incapacitatea de a accepta frica, ura, invidia si atunci poate sa fie constrans doar sa supravietuiasca. Se opereaza atunci un clivaj in care ceea ce este sentiment este pus deoparte iar ceea ce ramane este ”confortul material”. Un asemenea copil devine cel care considera ca obiectul este strain de persoana celuilalt, el are o semnificatie in sine si una emotionala. Prin obiecte el transmite mesaje si nu sentimente. El nu spune ca iubeste ci vorbeste despre iubire. Iubirea e un gand si nu un afect.

Functionarea psihotica face deseori referire la ”daruri”. Ea este mereu gata sa ofere niste obiecte care au o semnificatie pierduta. ”Vreau sa iti ofer o casa.” ”Nu ma reprezinta pe mine, nu pot locui acolo” Casa oferita este o cerere – cererea de iubire, de afectiune pe care nu o poate exprima, reprezenta, simboliza sau accepta. Nu este nici obiect material valoros si pare ca nici nu are valoare simbolica sau investitie. Incearca sa fie pur si simplu un mesaj, un limbaj de acte care sa inlocuiasca exprimarea emotionala receptata ca pericol.

”Darul” este independent de celalalt si de nevoile sale si cauta sa fie independent de propriile nevoi si de propriile afecte. Intr-o functionare la limita, vorbim si de exprimari emotionale aparent ca un catharsis dar in fapt o demonstratie de mesaje transmise din care afectul este eludat. Vorbim de un continut al darului cu care functionarea psihotica nu poate sa faca nimic – nu-l poate refula, nu-l poate gandi, nu-l poate exprima. Darul devine o expresie corporala, asemananatoare spasmului muscular – o reactie energetica la un stimul intern care are o vaga legatura cu exteriorul. Este si motivul pentru care apar ca avand un comportament de neinteles desi fac acelasi lucruri ca toata lumea.

Functionarea psihotica pare sa fie idealul societatii de consum, pare sa fie idealul progresului tehnologic. Sau poate aceste evolutii ale societatii fac ca pacientul cu functionare psihotica sa devina mai curand un pacient obisnuit. Societatea contemporana mai curand disponibila spre o functionare psihotica in care afectul este inlocuit de gand, trairea de mesaj iar ideile de reactie, manipulare, publicitate sa devina obisnuite.