Fata nevazuta a Lunii (lumii)

Mi se intampla ca, de la o vreme incoace, am inceput sa vad oamenii asa cum sunt ei in realitate. Asa cum au fost de fapt intotdeauna, numai ca eu nu reuseam (sau refuzam) sa ii vad. Cine vrea sa vada ce e urat si rau intr-o alta persoana? In aparenta, pare pierdere de vreme. In realitate, e practic si de bun simt.

Pentru aceasta lipsa a mea, care a durat atat de multi ani, nu pot da vina pe nimeni altcineva. Fiecare din noi incercam sa ascundem “la spate”, propria umbra. Ce nu se vede in mod obisnuit, la lumina zilei. Ce stim ca nu ne face nici noua placere si acel ceva de care am vrea sa scapam, daca am putea.

Unii oameni fac un efort anume pentru a fi ei insisi. Asta incluzand si a-si pierde energia in a-l duce in eroare pe celalalt, a-l “atinge” (intepa), a-l lovi chiar, prin cuvinte sau fapte. Nu imi dau seama exact daca din egoism sau din alt motiv eu nu am ales sa ma irosesc in felul asta. Cunoasteti expresia aceea: “ce- in gusa, si-n capusa”. Mi se pare un effort inutil sa il urmaresti pe celalalt, sa vezi ce “unelteste”, ce face sau nu face, pentru a putea fi pe faza, sa ai replica cea mai buna la indemana, sa fii tu inaintea lui si, implicit, deasupra.

Plasata undeva intre naivitate si vulnerabilitate, am gandit oamenii ca fiind ei, simplu, direct, fara ascunzisuri si uneltiri. I-am luat de buni, asa cum mi se prezentau la vedere. Ca si cum m-as fi uitat la un afis sau la o reclama si as fi crezut tot ce se vedea la suprafata. Dar oamenii au si dedesubturi. Iar acelea sunt foarte adesea tenebrante si inspaimantatoare. Chiar si pentru ei.

Pot spune ca e un adevarat soc sa ti se ridice valul de pe ochi (daca a fost vreodata, cu adevarat, un val peste ei) si sa vezi realitatea cea crunta: oameni pe care ii considerai prieteni, apropiati, ramasi dintr-o data in deplina lor goliciune sufleteasca. Cu tot ce au mai urat si mai stramb in ei. Sa ii vezi cat sunt de mici, de egoisti si narcisici, de tendentiosi si rautaciosi, de pervertiti si stricati sufleteste si mental. Sa iti dai seama ca ei te-au perceput in tot acest timp asa cum esti tu, cu bune si cu rele, dar si-au ascuns fata de tine multe.

De fapt, pot spune ca e si vina mea. Am avut nenumarate hinturi din care sa imi fi putut da seama. Dar le-am ignorat, nevoind sa accept realitatea. Am zis ca nu vad eu bine, ca am inteles poate gresit, ca adevarul e mereu pe undeva pe la mijloc, ca oamenii mai si gresesc si nu sunt niciodata perfecti. Le-am gasit mereu scuze, portite prin care sa se strecoare cu fata curata.

Dar, intr-o buna zi am obosit face toate astea. Sau si pentru ca, la un moment dau au obosit ei si au inceput sa “muste” cu adevarat si sa isi dea arama pe fata. De-alungul timpului, m-am gandit ca daca ma fac ca nu observ, daca trec cu vederea, isi vor da seama de greselile lor, se vor simti si nu le vor mai repeta; cel putin nu cu mine. GRESEALA! Oamenilor e bine sa le spui in fata cand ti-au gresit. Daca au facut-o, inseamna ca simt nevoia de a fi si judecati si iertati. E bine sa spui macar: “Ei, n-ai fost prea diplomata la faza asta! Ia gandeste-te de ce ai simtit nevoia sa ma jignesti sau sa ma ranesti in felul asta?”.

De cele mai multe ori, am realizat care a fost motivatia lor. Dar asta nu avea relevanta. Ei ar fi fost nevoie sa realizeze. E ca si cum te-ar calca cineva pe picior, din greseala. Daca si-a dat seama, isi va cere scuze si se va simti prost. Daca nu realizeaza ca te-a calcat, se va uita in gol sau iti va zambi prosteste, iar tu nu vei putea spune decat: “Ia uite-l si pe ametitul asta! Nici macar nu si-a dat seama ca a trecut cu buldozerul peste sufletul meu.” Iar cand se intampla o data, din greseala, ca i-a scapat, e una. Cand se intampla in mod repetat, e timpul sa iti ridici un semn de intrebare: “Oare chiar am nevoie de asta? Am nevoie de astfel de oameni in viata mea? Care sa ma jigneasca si sa ma loveasca fara a le da un motiv adevarat?”