Dragostea ca iluzie

Cand vorbim despre iluzie sensul cel mai apropiat este de a vedea ceva care nu exista acolo. In plan cultural folosim expresia ”Fata Morgana” pentru a exprima aparitia unei iluzii. Daca aveti amanunte despre cum se intampla aceasta iluzie, atunci o sa va rog sa ne spuneti si noua in comentarii. Din cate stiu eu, originea acestei denumiri alterneaza intre o varianta italiana – o zana care face diferite vraji in care (Morgana) si o varianta britanica in care Morgan le Fay este o vrajitoare, sora vitrega a regelui Arthur. Indiferent de originea sa, partea comuna este una de putere magica combinata cu un element de realitate – difractia luminii. De aici rezulta tot felul de iluzii prin care vase sunt vazute ca plutind pe cer, ca aparitii in desert a diferitelor obiecte si de aici putem ajunge la tot felul de mituri celebre – vasul fantoma Olandezul Zburator, de exemplu.

Cu toata acestea nu vorbim de halucinatie, adica nu ne situam intr-un camp al anormalitatii psihiatrice, ci in cel al fenomenelor obisnuite care au o acoperire in realitate.

Cand vorbim despre dragoste putem sa avem in vedere doua perspective – pe de o parte ceea ce este interior intr-o persoana si ceea ce este exterior ei. Este o delimitare clara intre un proces interior de indragostire si de traire a senzatiei de iubire si un proces exterior de relationare cu celalalt. Indiferent de ce putem gandi mai departe, aceasta diferentiere pare una a logicii pure. Adica, atunci cand simti dragoste pentru celalalt sunt procese psihice care se desfasoara in tine, se intampla ceva in tine, simti ceva, traiesti ceva, gandesti ceva. Ceea ce domina este intensitatea lor. Nu este obligatoriu ca aceste trairi sa se manifeste exterior. Uneori aceste procese psihice devin deranjante si exista persoane care prefera sa vada ce e cu ele apeland la psihoterapie. Alteori pot sa devina patologice, sa capete o consistenta atat de mare incat sa fie destructive pentru functionarea psihologica sociala a persoanei. Dar de cele mai multe ori se situeaza in sfera obisnuitului, a unei trairi intense fata de o persoana. Ganditi-va la adolescenta si la modul in care reactionati cand cineva pentru care simteati astfel de lucruri se apropia de voi.

In partea cealalta exista o persoana. Aceasta persoana are realitatea ei. Este exterioara, are o subiectivitate, un corp, o stare emotionala si enumerarea poate continua. Aceasta parte face ca celalalt sa fie similar difractiei luminii, sa produca prin ceva aceste fenomene de indragostire. Nu o sa ma refer acum la ce anume insa putem afirma ca da – celalalt ofera un sprijin similar cum magia si difractia luminii se sprijina reciproc. Insa putem spune ca magia este permanenta in functionarea psihica a unei persoane iar difractia este situationala. Ca urmare putem considera ca magia se sprijina pe difractie pentru a produce fenomenul. Similar este si in dragoste – magia se sprijina pe ceva din persoana celuilalt pentru a se produce in-dragostirea.

Putem sa avem urmatoarea perspectiva despre dragoste. In lumea ta interioara ti-ai format o imagine despre dragoste, despre o persoana care sa rapsunda unor nevoi adanci ale tale. Aceasta imagine s-a conturat pe vremea cand erai bebelus si primeai iubire din partea parintilor, din partea unor parinti suficienti de buni pentru tine. Acum nu mai esti bebelus dar pe acea baza s-a construit tot ceea ce s-a intamplat ulterior. Acea stare unica de atunci, speri sa o regasesti intr-o zi. Dar asta presupune sa existe un obiect, o persoana care sa raspunda nevoilor tale. Cand aceasta nevoie este suficient de puternica ea este dominanta in raport cu realitatea celuilalt. Nevoia ta de dragoste devine mai importanta decat persoana celuilalt, decat realitatea lui. In acest caz, dragostea devine un obiect in sine care are o entitate proprie si o investire proprie. Celalalt doar permite sa se intample.

Atunci rezulta urmatorul fenomen – te sprijini pe celalalt pentru a putea vedea un obiect care nu exista in realitate – dragostea. Spun ca nu exista deoarece, in realitate nu putem gasi un obiect pe care sa-l numim dragoste ci este o constructie proprie. Asa cum Fata Morgana nu exista in realitate dar este reala. Se creeaza o iluzie pe care o numesti dragoste si care creeaza o stare aparte, de abandon, de lasare in libertate. Pe masura ce are loc un fenomen de transliterare de la obiectul dragoste la obiectul partener acest proces reuseste sa fie adecvat. Astfel se poate explica si iubirea adolescentina in care obiectul „dragoste” este dominant la iubirea adulta in care obiectul „partener” este dominant. Aceasta perspectiva nu urmareste sa fie unica si sa explice tot ci este un punct de vedere util atunci cand ca psihoterapeut imi pun problema ce se intampla cu pacientul care se gaseste intr-un moment dificil si pune aceste lucruri pe seama dragostei.

Tu cum traiesti iubirea? Ce e mai important – dragostea sau partenerul? Raspunsul este evident „si” una si celalalt dar acest raspuns functioneaza in teorie, in realitate lucrurile sunt mai complicate.

Acest caz este foarte des intalnit dar de obicei, realitatea celuilalt si propriul ideal sunt mult mai amestecate, ceea ce face ca de multe ori o iluzie sa fie de fapt iubirea. Uneori aceasta iluzie reuseste sa treaca proba realitatii dar acest lucru il vor afla ei mult mai tarziu. Deocamdata este vorba numai despre o stare de iluzie.

In fapt ceea ce permitea iluziei sa existe era faptul ca pacienta isi dorea sa aiba acesti copii, isi dorea ca ea sa fie impreuna cu cineva dar neputinta de a fi cu cineva era mult accentuata intrucat mai exista o poveste – cea a ei – un copil dintr-o familie cu mai multi copii, cu un frate care s-a sinucis, cu un frate care este alcoolic, cu parinti care s-au simtit incapabili sa ofere afectiune. Aceste iluzii si acest ideal s-a constituit in acest mediu. O poveste care incepe frumos si pare sa se termine trist dar in fapt o poveste care incepe in iluzie si se continua in realitatea istoriei, a prezentului si a unui viitor pe care si-l va construi mai departe.