Multi parinti ar raspunde: ca sa imi fie de ajutor la batranete. O prietena de-a mea, mamica a doi copii, mi-a spus: “copiii ti-i faci pentru tine”. Ea spune asta pentru ca nu se simte suficient sprijinita si ajutata de sot. Foarte rar am auzit insa parintii spunand doar ca vor sa aduca pe lume un alt suflet si sa il lase sa isi urmeze cursul, sa isi construiasca el o viata a lui.
Cei mai multi parinti vor ca cei pe care ii aduc pe lume sa aiba o viata mai buna decat au avut ei. Vor sa fie si mai scoliti, sa invete si mai bine sa se descurce in viata, sa castige bani, sa fie mai fericiti. Si poate ca asta e una dintre cele mai mari durerei ale unui parinte: sa vada ca nu ii poate oferi copilului sau nici macar cat a avut el parte.
Exista atatia adulti nepregatiti sa fie parinti. Se indragostesc, se casatoresc si, implicit, fac copii, ca asta inseamna sa fii in randul lumii; toata lumea procedeaza astfel. Putini se gandesc daca sunt in stare cu adevarat sa fie parinti. Am auzit pe multi spunand ca, desi n-au conditii de trai, se vor decurca ei cumva. Ce inseamna acel cumva…
Cumva poate sa insemne si sa locuiasca toti 3 sau chiar 4 in aceeasi camera, claie peste gramada, fara pic de intimitate sau liniste. Cumva inseamna sa manance ce se nimereste, pentru ca banii sunt putini si abia ajung sa plateasca cu ei taxele. Cumva mai poate insemna ca cel mic sa fie crescut de bunici sau bone si sa nu prea isi vada parintii de care, fireste, ajunge sa se instraineze complet pana la varsta majoratului.
Nu ai cum stii ce iti ofera viitorul, dar anumite lucruri, chiar daca nu le poti controla in totalitate, macar le poti planifica tinand cont de noua viata pe care vrei sa o aduci pe lume.
Desi pare cel putin desuet, inca mai exista si in ziua de astazi parinti care isi vad copiii medici, muzicieni, ingineri… si asta inca inainte de a-i aduce pe lume. Asa se face in unele cazuri ca cel mic, abia nascut, are deja destinul pecetluit. Nu conteaza ca el ar vrea sa urmeze o cu totul alta cariera, important e doar ce vrea parintele. Si astfel, multi copii ajung sa faca o facultate care nu ii atrage si nu ii satisface in niciun fel. Da, dar parintele e fericit si se poate mandri cu realizarile copilului. In definitiv, asta conteaza, nu-i asa?!?
Exista si parinti care trec la represalii cat se poate de dure atunci cand copilul lor indrazneste sa le iasa din vorba, sa isi doreasca sau chiar sa hotarasca altceva. “Eu te-am facut, eu te omor!” sau “Te dezmostenesc! De azi inainte nu mai esti copilul meu si nu mai ai ce cauta in casa mea.” Oare ce poate simti si gandi un copil cand aude astfel de cuvinte din partea parintelui sau (care de cele mai multe ori e tatal)?
Suna a raport de forte; ia sa vedem, care-i mai tare, tu sau eu? Cine o sa aiba ultimul cuvant? Si, ultimul cuvant il va avea intr-adevar cel mai puternic. Daca acesta este copilul, va avea o viata afectiva dificila, instrainarea si renegarea de catre familie fiind foarte greu de suportat. Copilul respectiv o sa se intrebe mereu daca a meritat schimbul: libertatea de a-si hotari singur viata, versus pierderea familiei. Tati de genul asta, orgoliosi, nu se gandesc la adevaratele repercursiuni si nu se gandesc nici la ceilalti membrii ai familiei. Ce conteaza daca fiul/fiica, mama, socrii, fratii si surorile sufera. Important e ca el a pus piciorul in prag.
E foarte greu sa iesim din tipare, sa ne depasim conditia. De multe ori dam vina pe mostenirea genetica, pe mediul cultural si social in care ne nastem si ne formam. Dar foarte rar dam vina pe noi insine.
Prea putini parinti realizeaza limitele si limitarile pe care le impun copiilor lor. Ei au niste idei clare de cum vor sa arate si sa fie copii lor si se ghideaza numai dupa acele criterii. Din nefericire, nu poti obliga pe nimeni sa fie altcineva, sa se poarte sau sa gandeasca altfel decat simte sa o faca. Nici chiar pe copilul tau. Sau, poti sa o faci pana la un punct. Dar cu ce risc?!? Cu ce costuri?
Cei mai multi parinti vor ca cei pe care ii aduc pe lume sa aiba o viata mai buna decat au avut ei. Vor sa fie si mai scoliti, sa invete si mai bine sa se descurce in viata, sa castige bani, sa fie mai fericiti. Si poate ca asta e una dintre cele mai mari durerei ale unui parinte: sa vada ca nu ii poate oferi copilului sau nici macar cat a avut el parte.
Exista atatia adulti nepregatiti sa fie parinti. Se indragostesc, se casatoresc si, implicit, fac copii, ca asta inseamna sa fii in randul lumii; toata lumea procedeaza astfel. Putini se gandesc daca sunt in stare cu adevarat sa fie parinti. Am auzit pe multi spunand ca, desi n-au conditii de trai, se vor decurca ei cumva. Ce inseamna acel cumva…
Cumva poate sa insemne si sa locuiasca toti 3 sau chiar 4 in aceeasi camera, claie peste gramada, fara pic de intimitate sau liniste. Cumva inseamna sa manance ce se nimereste, pentru ca banii sunt putini si abia ajung sa plateasca cu ei taxele. Cumva mai poate insemna ca cel mic sa fie crescut de bunici sau bone si sa nu prea isi vada parintii de care, fireste, ajunge sa se instraineze complet pana la varsta majoratului.
Nu ai cum stii ce iti ofera viitorul, dar anumite lucruri, chiar daca nu le poti controla in totalitate, macar le poti planifica tinand cont de noua viata pe care vrei sa o aduci pe lume.
Desi pare cel putin desuet, inca mai exista si in ziua de astazi parinti care isi vad copiii medici, muzicieni, ingineri… si asta inca inainte de a-i aduce pe lume. Asa se face in unele cazuri ca cel mic, abia nascut, are deja destinul pecetluit. Nu conteaza ca el ar vrea sa urmeze o cu totul alta cariera, important e doar ce vrea parintele. Si astfel, multi copii ajung sa faca o facultate care nu ii atrage si nu ii satisface in niciun fel. Da, dar parintele e fericit si se poate mandri cu realizarile copilului. In definitiv, asta conteaza, nu-i asa?!?
Exista si parinti care trec la represalii cat se poate de dure atunci cand copilul lor indrazneste sa le iasa din vorba, sa isi doreasca sau chiar sa hotarasca altceva. “Eu te-am facut, eu te omor!” sau “Te dezmostenesc! De azi inainte nu mai esti copilul meu si nu mai ai ce cauta in casa mea.” Oare ce poate simti si gandi un copil cand aude astfel de cuvinte din partea parintelui sau (care de cele mai multe ori e tatal)?
Suna a raport de forte; ia sa vedem, care-i mai tare, tu sau eu? Cine o sa aiba ultimul cuvant? Si, ultimul cuvant il va avea intr-adevar cel mai puternic. Daca acesta este copilul, va avea o viata afectiva dificila, instrainarea si renegarea de catre familie fiind foarte greu de suportat. Copilul respectiv o sa se intrebe mereu daca a meritat schimbul: libertatea de a-si hotari singur viata, versus pierderea familiei. Tati de genul asta, orgoliosi, nu se gandesc la adevaratele repercursiuni si nu se gandesc nici la ceilalti membrii ai familiei. Ce conteaza daca fiul/fiica, mama, socrii, fratii si surorile sufera. Important e ca el a pus piciorul in prag.
E foarte greu sa iesim din tipare, sa ne depasim conditia. De multe ori dam vina pe mostenirea genetica, pe mediul cultural si social in care ne nastem si ne formam. Dar foarte rar dam vina pe noi insine.
Prea putini parinti realizeaza limitele si limitarile pe care le impun copiilor lor. Ei au niste idei clare de cum vor sa arate si sa fie copii lor si se ghideaza numai dupa acele criterii. Din nefericire, nu poti obliga pe nimeni sa fie altcineva, sa se poarte sau sa gandeasca altfel decat simte sa o faca. Nici chiar pe copilul tau. Sau, poti sa o faci pana la un punct. Dar cu ce risc?!? Cu ce costuri?
Cat de mult te iubesc
Lie me if you can
