Cat de mult te iubesc

Iubirea e un sentiment profund si puternic. Ura e undeva la polul opus; ceva ce nu ne dorim cu adevarat sa simtim nici fata de ceilalti, nici fata de noi insine. Spectrul sentimentelor, al trairilor afective este foarte mare si cuprinzator. Dar oare, daca nu am experimentat niciodata vreunul din aceste sentimente, cum stim atunci cand ne lovim de el? Sau, daca nu am avut un anume tip de experienta in viata, asta inseamna ca suntem lipsiti de empatie? Ca nu putem simti la fel cu cei care au avut-o?

Sa luam un exemplu: o operatie de apendicita. Pentru cine n-a avut niciodata o operatie, e greu sa inteleaga si sa simta acelasi lucru, acelasi tip de durere. Dar asta nu insdeamna ca nu simte absolut nimic. Compasiunea poate cuprinde si “dureri similare”, poate contine si sentimente cel putin asemanatoare.

Ma uitam ieri la un film in care un tip il apuca pe un altul de degetele rupte si il strange, pentru a-l determina sa ii spuna ce voia sa afle. Nu mi-am rupt niciodata degetele de la maina ca sa stiu cat de mult doare, dar vazand scena aceea am simtit o durere surda, profunda, atunci cand am vazut cum il strange de degetele abia bandajate.

Sentimentele si trairile pe care le avem au diferite intensitati, in functie de context, de persoana fata de care le avem, de starea in care ne aflam etc. Pierderea unei rude apropiate, a cuiva drag, naste un anume tip de durere si de tristete care nu se poate compara cu nimic. E vorba de o relatie care s-a rupt, care nu va mai continua asa cum o stiam pana acum. Iubirea fata de cel drag si pierdut ramane cumva aceeasi in sufletul nostru. Sau poate ca nu. Oricum ar fi, asta nu cred ca indreptateste pe nimeni sa spuna cuiva: “Tu nu stii cum e sa iti moara cineva! Nu poti sa realizezi ceea ce simt eu acum.”

Da, poate celalalt nu a pierdut pe nimeni drag pana acum, dar asta nu inseamna ca nu poate sa simta, ca nu e om. Poate ca nu simte cu aceeasi intensitate, la fel ca tine, ci doar atat cat stie el. Pentru ca da, aceste trairi, empatia, le avem ca mostenire, venim cu ele, dupa care incepem sa le mai “slefuim”, sa le intelegem si sa le controlam atat cat ne sta in putere.

Sa ii spui unei femei care nu are copii ca ea nu are dreptul sa vorbeasca despre dragostea materna, pentru ca nu a trecut fizic prin experienta de a deveni mama, mi se pare o rautate inutila. Indiferent care ii sunt motivele, n-a putut, nu i-a fost dat sau n-a vrut sa fie mama, asta nu inseama ca nu ii plac copiii, ca nu ii iubeste asa cum se pricepe ea, ca nu ii intelege si nu stie nimic despre copii. Da, este imposibil sa aiba aceleasi trairi ca o femeie care a nascut, care e mama, dar lucrul asta nu o descalifica si nu o face inumana.

Iubirea este atat de complexa, are atat de multe forme, insa nu putem spune cu exactitate cand o simtim sau o manifestam pentru prima oara in viata. Asta si pentru faptul ca nu reusim sa accesam memoria de la prima clipa a vietii noastre. Ni se pare cel putin caraghios un copil de gradinita care ne declara la modul serios ca el s-a indragostit si vrea sa se insoare cu o fetita de varsta lui. Culmea e ca sentimentele lui sunt dintre cele mai curate si mai adevarate. Asa cum stie el, cum a vazut la ceilalti, manifesta acest sentiment, de dragoste, chiar daca este “mult prea mititel” inca. Nu cred ca exista o varsta anume la care sa nu putem iubi. Chiar daca, prea mici fiind, nu stim sa ne intelegem sau sa ne exprimam acest sentiment.

O adolescenta indragostita lulea, a carei dragoste nu e impartasita sau a fost tradata e un alt fel de tablou al iubirii. Ea nu stie inca ce adultii stiu deja si au experimentat poate de mai multe ori pana acum. Ca iubirea vine, uneori trece, dupa care vine iar in viata noastra. Intensitatea cu care iubim, frecventa, consistenta si consecventa sunt diferite, in functie de fiecare persoana in parte. Dar asta nu inseamna ca, in mod normal, nu suntem capabili de a iubi sau a simti orice alt fel de sentiment.