Cum m-am apucat de fumat 1

Pentru ca m-am “apucat” de vreo trei ori, si tot de atatea ori am renuntat. Prima data cand am incercat sa vad cum e, aveam vreo 10 ani. Mama era o fumatoare inraita si existau mereu tigari in casa, la indemana, chiar si in lipsa ei.

Intr-o zi, dupa scoala, am invitat niste colege pe la mine. Bineinteles ca asta era trecuta pe lista cu “Nu ai voie sa…”, dar stiti cum sunt copiii, cand vor ei sa testeze limite si sa faca exact pe dos decat le spun parintii. Nu stiu care din noi a venit cu ideea sa fumam. Cert e ca ne-am aprins fiecare cate o tigare si am inceput sa pufaim si sa incercam a-I imita pe adulti. Sigur ca nu avea cum sa ne faca placere atunci, mai ales ca nu stiam ce facem si nici cum sa facem. Asa ca am renuntat cand una din noi a tras mai puternic din tigare, in piept, si a inceput sa tuseasca pana s-a inrosit. Dupa aia ne-am vazut de joaca noastra si am uitat cu totul de cele intamplate.

Sincera sa fiu, nu as fi vrut sa fiu in pielea mamei cand s-a intors acasa si a vazut cateva tigari fumate pe sfert si “omorate” in scrumiera pe care ea o folosea doar pentru scrum. Avea mama chestia asta, ca nu ii placea sa stinga tigara cu mana, asa ca avea o scrumiera separata pentru asta – din aia cu buton, chinezeasca. Asa ca, m-a luat tare, din prima: “Cine a fost in casa la noi?” M-am inverzit si am scos prima minciuna: “Nimeni.” Nu prea obisnuiam sa o mint pe mama, dar pusa asa, brusc, la colt, ala a fost primul cuvant care mi-a venit pe gura. Atunci mama a trecut direct la “problema”: “De ce ai fumat?” Ei, la asta chiar m-a facut K.O. La varsta aia aveam alte preocupari si atentia imi era indreptata spre lucruri legate de scoala, joaca, prietene…Nu observasem acest mic amanunt…scrum intr-o scrumiera…stins tigarea in alta. Copiii oricum tind sa creada ca parintii lor sunt un fel de zei, ca ei stiu si pot face absolut orice. Sincera sa fiu, nu mai aveam nevoie de inca o dovada in plus. Asa ca, mi-am dat seama ca nu are rost sa ma adancesc in propriile minciuni si am “varsat” tot. I-am zis si pe cine adusesem in casa, si ca incercasem sa fumam. Fireste ca mama mi-a apreciat sinceritatea; cam tardiva ea, dar, tot sinceritate era. Dar, ca orice parinte care isi face griji pentru copilul lui, avea nevoie sa ia niste masuri drastice pentru a preveni o repetitie la act. Hotarat lucru, daca esti un parinte responsabil si iti iubesti copilul cu adevarat, nu poti lasa sa se intample astfel de lucruri. Asa ca m-a amenintat ca daca mai repet figura, o sa imi arda buzele cu tigarea aprinsa. In general, nu prea avea nevoie sa recurga la pedepse, pentru ca eram un copil destul de cuminte si ascultator. Asa ca m-am speriat suficient de tare de cele auzite. Toate cele intamplate: aventura de peste zi, tentativa de a ascunde totul plus minciuna, expunerea, amenintarea pedepsei in caz de “recidiva”, fusesera mult prea mult pentru mine ca sa pot realiza ca mama nu ar fi in stare niciodata sa imi faca asa ceva. Dar scopul fusese atins si lectia primita; mai cu noduri ea, asa, dar integrata pe deplin.

Partea buna din genul asta de trasnai, pe care le faceam in copilarie, a fost ca mama imi explica de fiecare data cum m-a prins cu cioara vopsita. Ca sa nu mai zic ca uneori chiar aveam tupeul sa o intreb de unde stie sau cum si-a dat seama. Iar ea imi zicea. Asa ca, in felul asta, mi-a dezvoltat un rationament deductiv, pe care il folosesc si acum, ori de cate ori e nevoie.

Desigur, asta a fost doar o copilarie, un gest inocent, mai mult o curiozitate. Dar fireste, nu m-am oprit aici.