Ce mai faci?

De Maria Magdalena Danaila în Femeia din spatele cantautoarei - actrite 5 mar 2011

Ni se intampla uneori sa fim bantuiti de fantome ale trecutului. Fantome care au devenit fantome dupa ce s-au asigurat ca te-au ucis , facand acel lucru – primul care trebuie evitat si ultimul care sa ajunga sa fie facut. Viata a mers mai departe, pare ca nu a murit nimeni fiindca, nu-i asa, nu e dracul chiar atat de negru si nimeni nu e de neanlocuit. Bine ar fi sa disparem pentru totdeauna din viata celuilalt.

Dar se intampla intersectia inevitabila… Privesti fantoma si te intrebi automat ce s-ar fi ales din viata ta daca nu ai fi avut puterea sa mergi mai departe. Incerci sa retraiesti vibratia de atunci. Daca a trecut putin timp, rana se deschide nemilos. Dar daca a trecut mult timp, vibratia a disparut si nu are parca nici o sansa sa revina sub nici o forma. Fantoma e bine mersi , lucrurile au evoluat foarte bine pentru ea, cu un mic amanunt… Acel mic amanunt lipseste. Acum fantoma e … in randul muritorilor de rand. E un om ca oricare altul. Si tocmai acest amanunt il face sa-si doreasca sa intoarca timpul si sa repare acel lucru care nu parea a produce ruptura definitiva. De unde sa stie ca unii oameni nu cad atunci cand sunt raniti de moarte? De unde sa stie ca ei nu fac decat sa-ti arunce o ultima privire si sa spuna simplu : “Nu trebuia sa faci asta” si pleaca pentru totdeauna? Intentia fantomei a fost sa vada pana unde poti sa rezisti, fiind prea relaxata in convingerea ca nu iti poti concepe viata fara ea. Si totusi unele lucruri nu trebuie facute…

Am contemplat o astfel de fantoma. Totul parea perfect in viata lui dar disparuse acea nuanta care il facea irezistibil. Era o fantoma pentru ca, desi parea ca timpul a stat in loc pentru el ca frumusete fizica, eram evident in fata altei persoane. Departe, foarte departe de “zmeul” irezistibil de atunci. Cel pe care il stiam eu, pe care il influentasem tacit , indirect, modelandu-i fiinta prin cantecele mele, era mort - oricate eforturi ar fi facut sa ii redau viata in inima mea. Gesturi, replici de alta data care ma faceau atunci sa pretuiesc fiecare respiratie traind in preajma lui , erau acum sageti cu varf de plastilina, cazand inerte la picioarele mele, ca lovite de un zid de piatra.

Unele fantome inteleg prea tarziu ca au nevoie ele insele de timp pentru a invata sa respire fara tine. Inteleg prea tarziu in ce consta amprenta fiintei tale in sufletul lor cu adevarat. Abia dupa ce devin fantome incep sa constientizeze ca au ramas fara suflet.

Pentru ca incercand sa ucizi ceea ce-ti este drag, te ucizi pe tine insuti…

foto: Simona Andrei