Casatoria infantilizeaza?

Pentru ca doua persoane sa se poata casatori legal, e nevoie ca ambele sa fie majore, adica sa aiba peste 18 ani. Incepand de la aceasta varsta se pot casatori, se pare, ori de cate ori doresc, fara a avea o limita anume de varsta la care sa inceteze a o poate face. Si exista destui care se casatoresc si la varsta senectutii, dupa ce au trecut bine de 70 sau chiar 80 de ani. Dar oare cand esti suficient de matur pentru a face acest pas? Sau, mai bine spus, chiar ai nevoie de acele acte pentru a imparti viata cu cineva si a intemeia o familie?

Mi-am pus intrebarea aceasta pentru ca am cunoscut multe cupluri care, desi s-au casatorit din dragoste, au ajuns sa se desparta, sa divorteze, din motive mai degraba copilaresti: gelozii nefondate, certuri de familie, din cauza soacrei etc. In multe cazuri, dupa ce apar copiii lucrurile se complica atat de tare incat unul dintre parinti, cel mai adesea tatal, depune armele si "iese din joc". De parca ar fi vorba de lucruri sau de jucarii si casatoria ar fi doar un joc provizoriu si optional.

In concluzie, se vede treaba ca nici macar actul casatoriei nu responsabilizeaza suficient partenerii de cuplu, mai ales dupa ce devin parinti. Chiar din contra. Mai degraba ii sperie si ii pune pe fuga.

Una e sa te indragostesti, sa simti fluturasi in stomac, sa fii in al noualea cer si sa le vezi pe toate in roz, alta e sa traiesti tot timpul cu persoana iubita, "pana cand moartea va va desparti". Adica, pentru tot restul vietii, sa fii numai si numai cu acea persoana. Poate interveni plictiseala, dorinta de a cunoaste si alte persoane, de a experimenta si altceva, mai ales din punct de vedere sexual. Si atunci, de ce se mai casatoresc oamenii? Pentru ca, din experienta parintilor, bunicilor, strabunicilor, cu totii stim ca oamenii nu prea reusesc sa fie fideli pe vecie.

Pe multi actul casatoriei ii sperie. Imediat dupa nunta intra in panica. Abia atunci incep sa realizeze implicatiile pasului facut si incep sa-l regrete. De fapt, sa se sperie de perspectiva de a fi si a ramane cu aceeasi persoana "pentru totdeauna". Mai ales daca se casatoresc de foarte tineri. Dupa ce apare primul copil, pentru o vreme, locul barbatului pare a fi luat de mica fiinta adusa pe lume. Asta daca partenerii de cuplu nu sunt suficient maturizati si il plaseaza pe micut intre ei, pe o perioada nedeterminata, care se poate prelungi la nesfarsit.

Cum ar fi oare viata noastra daca nu ar exista casatoria? Nu ca institutie, ci ca "obligatie". Dupa ce treci de o varsta, mai ales daca esti femeie, incepi sa auzi: "Trebuie sa te casatoresti si sa intri in randul lumii!". Asa incat, daca te lasi influentata de rudele si prietenii care te preseaza, incepi sa cauti cu disperare partenerul ideal, care iata, a tot intarziat sa apara. Si, dupa ce atata ai ales, ajungi sa culegi cine stie ce poama pe care nu l-a luat nicio alta din varii motive suficient de intemeiate si cu care, neavand incotro, va trebui sa te multumesti tu. Asta ca sa fii "in randul lumii".

Pe parcursul vietii facem tot felul de regresii (la varstele anterioare). Facem pe noi sau in pat, noaptea (enurezis) desi am trecut deja de varsta la care purtam pampers, ne razvratim in adolescenta impotriva a tot si vrem sa fim cand MARI, cand mici, ca parca era totusi mai bine, imediat dupa ce ne casatorim parca am vrea inapoi la mama si la tata, cand apare primul copil ne aducem aminte de propria copilarie si regresam iar, mai ales atunci cand ne simtim prea impovarate si credem ca nu o mai putem scoate la capat si tot asa. Cum dam de greu, cum ne "facem" iar mici. Asta daca ne putem permite. Din nefericire, dupa ce te-ai casatorit si ai adus pe lume si un copil, nu prea iti mai poti permite cu adevarat sa fii copil. Este clar ca a venit momentul sa iti asumi responsabilitatea familiei pe care ai intemeiat-o. Iar asta nu o poti face in etape sau in salturi, atunci cand ai chef si lucrurile nu se complica mai mult decat crezi tu ca poti sa suporti. Nu poti fi casatorit si cu copii azi, ca maine sa te simti complet eliberat si sa iti iei lumea in cap. Dupa care, eventual, sa revii la viata de familie, ca si cum nu s-a intamplat nimic. Sau, sa nu mai revii deloc, niciodata si sa iti lasi partenera sau partenerul sa se descurce singur(a) cu toate, cum o putea ea/el.

Daca am privi casatoria si, mai ales, statutul de parinte cu aceeasi seriozitate si gravitate cu care privim condusul unei masini, poate ca ar fi indicat sa dam un examen si sa primim o licenta si pentru a pasi in cadrul unei familii ale carei baze le punem. Si poate atunci ar exista mult mai putine divorturi si mult mai putini copii crescuti doar de un parinte sau, si mai rau, abandonati la mila strazii si a societatii. Nu e suficient sa spui un simplu DA in fata ofiterului starii civile si sa te cununi in biserica. Acestea sunt mai degraba niste ritualuri de trecere de la statutul de persoana singura la cel de persoana casatorita. Te ajuta sa intelegi ca de acum inainte viata ta se va schimba in mod ireversibil. Nu ai cum sti cu siguranta ce iti va aduce viitorul, ce fel de relatie vei construi cu persoana pe care ti-ai ales-o, dar poti macar sa faci acest pas cu responsabilitate si seriozitate. Nu sa spui un simplu da, sa arunci florile peste cap, in speranta ca impreuna cu ele vor zbura si viitoarele griji, probleme si necazuri. Casatoria iti va aduce in primul rand multe momente fericite, mai ales la inceput, dar asta nu te va scuti pe parcurs sa dai fata si cu o sumedenie de probleme pe care vei fi nevoita sa le rezolvi impreuna cu partenerul tau.