Femeia imorală a zilelor noastre

E tânără. Încă tânără. Căsătorită, cu doi copii relativ mici. Unul în primii ani de școală, celălalt încă la grădiniță. A încercat o fericire, o iubire, o familie. Tot ce a reușit a fost o luptă interioară și exterioară, cu lumea, o luptă cu sine și cu toți ceilalți. Ea de-o parte, restul lumii, de cealaltă. A reușit să facă studii, să își deschidă o firmă care merge foarte bine. Face bani, dar nu face iubire. Ar face și din asta, dar nu are cu cine. După 6 ani, o firmă, un masterat și doi copii, a înțeles în sfârșit că bărbatul cu care s-a căsătorit nu e pentru ea. Că nu pot fi fericiți. Că nu știu să ajungă unul la celălalt. Ea s-a străduit în fel și chip. Se străduiește și acum. A lăsat de la ea cât a putut. A lăsat oraș natal, familie, prieteni, serviciu, amintiri, tot ce se putea lăsa. A lăsat și obișnuințe și aspirații. Dar n-a reușit nimic, pentru că luptă de una singură, într-o relație fără cap și coadă. Fără sens. A tot sperat că sensul i-l vor da copiii, dar nu s-a întâmplat nici asta. Între timp, a învățat să fie fericită și așa, pe bucăți, pe apucate, în fugă, când apucă, puțin la firma ei, câte puțin, când apucă, cu copiii ei și și mai puțin pentru ea, când mai apucă să facă și câte ceva care îi place. Foarte foarte rar de altfel. Nu tu lună de miere, nu tu petreceri, nu tu vacanțe de familie. Nu tu nimic. Ah, ba da! La greu cuvinte urâte, critici, tratamentul tăcerii timp de luni de zile, ocări din partea familiei și tot așa.

A trecut așa, an după an, speranță după speranță, deziluzie după deziluzie. Și culmea, a reușit să rămână fata plină de viață, mereu cu zâmbetul pe buze, cu o minte brici, cu idei și soluții rapide pentru problemele zilnice, debordând de energie pe dinafară și surpându-se încet încet pe dinăuntru din cauza epuizării fizice, psihice și emoționale.

Când în sfârșit a înțeles că nu mai are rost să aștepte sau să lupte, când a depus armele, când a zis stop abuzului afectiv pe care-l suferea de ani de zile și-a găsit și câteva noi resurse de unde să reînvie precum pheonix din propria cenușă. Din cenușa în care au lăsat să se ardă, din neștiință, nepăsare și delăsare, atâtea sentimente frumoase, atâtea clipe minunate care ar fi putut fi dar n-au fost să fie.

Acum e aceeași ea, cu același ritm de viață amețitor, cu aceiași copii minunați pe care nu îi lasă să fie triști, cărora le oferă din preaplinul inimii ei toată dragostea, grija și atenția de care micuții au nevoie. E ea, dar fără el. Fără tatăl copiilor ei. Care e un tată minunat pentru copiii lui, dar care nu o poate accepta pe ea așa cum e: foarte frumoasă, foarte deșteaptă, foarte descurcăreață, mult prea prea și foarte foarte pentru el. Știe să fie un tată minunat dar nu e în stare să fie decât un demon pentru ea. Nu știe și nu poate să o iubească pentru că, în primul rând, nu o poate accepta. Se simte eclipsat de puterea ei, de știința și frumusețea ei, de bogăția ei sufletească. Drept pentru care, se poartă oribil cu ea.

Și într-un final, s-a întâmplat ce era de întâmplat. Ea și-a găsit pe altcineva. Un bărbat care o vede și o acceptă așa cum e, prea „multă”, care o respectă, o apreciază și o iubește. Și care o vrea cu copii cu tot. Cu copii făcuți de un alt bărbat. Și nu un copil, ci doi. Îi vrea și îi acceptă pe amândoi. Acceptă pachetul complet.

Mama ei: „Eu n-am fost fericită niciodată. Mi-am acceptat soarta. Tu de ce crezi că poți fii fericită? Cine crezi că îți dă dreptul ăsta?”

Sora, după ce a îmboldit-o luni de zile să cunoască pe altcineva, după ce i l-a prezentat pe actualul: „Ești o femeie imorală! Cum îți permiți să fii fericită?”

Și în mare parte din cauza lor, încă își reprimă dreptul la fericire. Din cauza lor și a faptului că nu e încă 100% sigură că se poate desprinde total, pentru totdeauna, de tatăl copiilor ei. De fapt, nu se poate desprinde încă de moștenirea transmisă, de educația primită, de paternul relațional preluat din casă, de la părinți. Dar va veni și momentul acela. Curând...