Numai că ele nu de asta au nevoie. Ele simt să povestească, uneori iar și iar, despre neajunsurile relațiilor cu prietenele, colegele de serviciu, cu unele dintre rude și cu cât o fac mai mult, cu atât se simt mai bine, mai ușurate. Simt că se descarcă de o povară. Dar, sincer acum, oare e corect să descarce acea povară în cărca partenerilor lor? De ce ar trebui să le preia ei și ce să facă cu ele? Daca ea, femeia, nu se descurcă într-o situație care o privește mai mult decât personal, cum ar putea el să intervină?
Și păcatul e că atunci când el ascultă totuși cu atenție plângerile ei, se implică într-o oarecare măsură, vine cu sugestii sau chiar cu soluții, ea îl respinge, îl acuză că ar fi insensibil și indiferent. Deci nici așa nu e bine. Atunci ce să mai facă bietul om? Cum să o mai scoată la capat? El și-a exprimat părerea, a spus ce ar face dacă ar fi în locul ei și s-ar confrunta cu o astfel de problemă. Nu a impus-o. A arătat totuși interes și s-a implicat atât cât i-a stat în putere. Rămâne așadar la latitudinea ei să ia deciziile pe care le consideră potrivite.
Bărbații știu și pot să fie mai tranșanți, mai direcți, să ”taie în carne vie”. Poate e și ăsta unul dintre motivele pentru care sunt numiți sexul tare. Așa sunt ei clădiți, așa sunt crescuti si invatati de catre parinti. Mai ales de mame. După care tot ele, femeile, ajung să se plăngă de ei din toate punctele de vedere.
La polul opus, femeile și-ar dori ca ei să fie ceva mai deschiși, să vorbească la fel ca ele, despre toate câte-n lună și-n stele, mai ales despre ceea ce simt și ce gândesc. Mă întreb dacă astfel de femei ar fi suficient de puternice încât să asculte și să audă cu adevarat ce le trece lor prin minte, într-un moment sau altul. Ei săracii, ar fi sinceri și ar face-o dacă nu s-ar teme fie să le oripileze pe bietele femei, fie să le dezamăgească. Așa că mai bine tac și își văd de ale lor. Și poate mai bine fac.
Cum să găsim un numitor comun? Cum să facem ca ei să vorbească mai mult iar noi să îi auzim mai des? Poate începând prin a-i asculta mai atent pe ei, mai ales atunci când ne spun ce îi doare, ce îi preocupă, nu atât prin cuvinte cât prin atitudinile și acțiunile lor. Dacă am fi mai puțin centrate pe sine, pe problemele strict personale, poate am avea nițel timp și pentru...sufletul lor. Pentru că au și ei așa ceva și e încă mare de tot. Numai să avem noi răbdarea și înțelepciunea de a-l determina să iasă la iveală.
Status relațional: E complicat
Casatoria infantilizeaza?
