Psihoterapia are rostul de a le aseza si de a le elabora pe fiecare. Am putea spune ca un om este in permanenta prins intre diferite instante. Pe de o parte ceea ce este inconstientul, intre ceea ce vine din el, pulsiune, dorinta, fantasma. Pe de alta parte exista o morala, interdictii, educatie, reguli care vin si se impun sa fie respectate. Exista si altceva pe care trebuie sa-l luam in calcul – realitatea, obiectele "in sine" ceea ce este in afara unui om, ceilalti, societate, natura, etc. Aceasta instanta numita "eu" e necesar sa se raporteze cumva la toate acestea. Nu pare o sarcina simpla a eului.
Atunci cand un om se intalneste cu alt om, "eul" lui cu inconstientul lui, cu morala lui, cu realitatea lui se intalneste cu altul care are o alta forma. Din aceasta "intalnire" se dezvolta o relatie care are o forma. Celalalt poate reactiona la ceea ce este inconstient, in acest caz vorbim de o legatura intre doua persoane. Celalalt poate reactiona la morala proprie, poate sa spuna – ce nedemn, ce prost, ce corect este un lucru, in acest caz am putea spune ca judeca pe celalalt. Sau poate sa reactioneze la realitatea sociala a celuilalt, caz in care vorbim de o relatie sociala.
Neutralitatea psihoterapeutului consta in a observa toate instantele participante, fara sa fie un aliat al uneia dintre ele. Relatia psihoterapeutica nu este o relatie personala, cei doi se intalnesc si respecta impreuna cadrul, nu este o judecare a celuilalt in sensul ca nu se emit judecati de valoare si nu este o relatie sociala, tehnica de tip "mergi la depanator si el rezolva ceea ce este problematic prin ceva ce stie". Este o relatie care se desfasoara intr-un cadru bine definit, care presupune o neutralitate data de nefavorizarea vreuneia dintre parti, care presupune un context de analiza, care presupune o investire a celor doi ca avand capacitatea de a exercita cele doua roluri – de terapeut si de pacient, pe existenta unui contract intre ei. Poate mai mult decat in alte tipuri de relatii, psihoterapia este o relatie intre doua persoane avand ca obiect "fiintarea" pacientului. Inteleg aici prin fiintare, modul in care eul sau trateaza ceea ce vine din el, ceea ce a invatat in timp ca interdictie si ceea ce este realitatea.
A fi pacient al unei terapii consta in a accepta ca ai o fiintare. Momentele in care descoperi aceasta fiintare sunt de obicei momente negative, momente de suferinta, momente de schimbare, momente de pierdere sau de gasire a ceva. Mai curand descoperi ca fiintezi, ca ai o pozitie fata de tine si de lume atunci cand esti pus in fata unei pierderi, unei suferinte fizice neexplicabile medical sau al unui divort decat in starea de bine. Atunci remarci suferinta fiintarii si incerci sa te separi de ea, sa o dai deoparte ca si cand ar fi ceva ce nu-ti apartine. Acest proces te duce la reflexivitate, la intoarcerea spre tine, la o autoanaliza, incerci sa identifici "ceva rau" si sa-l dai deoparte. Acesta este motivul pentru care multe psihoterapii pentru a incepe au nevoie de un context negativ.
Rezolvarea starii negative nu inseamna implicit vindecarea si, cu atat mai putin, integrarea fiintarii. Daca ai atacuri de panica si ele dispar aceasta nu inseamna ca fiintarea ta este integrata ci ca este fara a simti efectele atacului de panica. Dar atacul de panica este tot fiintarea ta, prin urmare motivul pentru care a existat ramane. Pe masura ce motivul atacului de panica este integrat ca atare in cadrul relatiei cu psihoterapeutul si cu fiintarea, putem vorbi despre o existenta a unei fiinte.
Simtire si observare in divort
Suferinta divortului
