Arderea grăsimilor este o ecuaţie complexă, cu elemente surprinzătoare
Desigur, principala modalitate recunoscută de a arde grăsimile constă într-un consum redus de alimente şi un nivel sporit de mişcare, însă ecuaţia este mult mai complexă. Responsabili cu declanşarea descompunerii moleculelor de grăsime depozitate sunt, de fapt, neuronii de la nivelul ţesutului adipos, iar un nou studiu scoate la iveală că aceste celule au puteri nebănuite. Dacă primesc semnalul potrivit, aceşti neuroni au capacitatea extraordinară de a creşte şi de a se extinde.
Acest semnal potrivit este, conform cercetărilor, leptina, hormon eliberat chiar de celulele adipoase. În cadrul experimentelor realizate pe şoareci, cu rezultate publicate recent în jurnalul Nature, cercetătorii au constatat că reţeaua deasă de fibre nervoase din ţesutul adipos se micşorează în absenţa leptinei şi creşte la loc atunci când hormonul este administrat artificial. Aceste modificări au arătat capacitatea de a influenţa abilitatea animalelor de a arde energia depozitată sub formă de grăsime.
"Deşi arhitectura sistemului nervos se poate schimba semnificativ la animalele aflate în dezvoltare, nu ne aşteptam să găsim un nivel profund de plasticitate neuronală la un adult", spune Jeffrey M. Friedman, genetician molecular de la The Rockefeller University.
Fără leptină, arderea grăsimilor şi supravieţuirea sunt puse sub semnul întrebării
Descoperită în 1994 în laboratoarele lui Friedman, leptina este un hormon ce transmite semnale între depozitele de grăsime şi creier, permiţând sistemului nervos să scadă apetitul şi să sporească consumul de energie pentru a regla greutatea corporală. Atunci când subiecţii au fost programaţi genetic să nu mai producă leptină, aceştia au ajuns la o greutate de trei ori mai mare decât aceea a unui şoarice obişnuit. Acest lucru s-a întâmplat pentru că au mâncat mai mult şi s-au mişcat mai puţin. Ba mai mult, şoarecii nu au putut supravieţui unor condiţii de frig tolerabile într-o situaţie obişnuită, pentru că organismul lor nu a putut să folosească grăsimea în mod corect pentru a genera căldură.
În timpul experimentelor, acestor şoareci le-a fost administrată leptină, iar ca urmare a acestui fapt, subiecţii au început să mănânce mai puţin şi să se mişte mai mult. Ca urmare a unui tratament îndelungat, de peste două săptămâni, cu leptină, s-au observat modificări mult mai profunde. Organismul animalelor a început să descompună grăsimile albe, care depozitează caloriile neutilizate, şi şi-a recăpătat abilitatea de a folosi ţesutul adipos brun pentru a genera căldură.
Faptul că această schimbare a avut loc mai lent i-a dus pe cercetători cu gândul că modificările sunt cauzate nu de neuronii de la nivel cerebral, ci mai degrabă de cei din ţesutul adipos. Se creează, astfel, o cale de comunicare prin care ţesutul adipos transmite creierului de câtă stimulare are nevoie pentru a funcţiona corect. Practic, grăsimea îşi controlează indirect activitatea. "Este o buclă de feedback fascinantă", spune Friedman.
Dacă va fi confirmat la oameni, acest rezultat ar putea avansa rapid cercetările în materie de obezitate şi afecţiuni conexe.
Ce se întâmplă, de fapt, dacă mănânci prea mult
7 alimente pentru gene lungi
