Alien

Multi parinti isi doresc copii si ii asteapta cu nerabdare. Altii sunt luati prin “surprindere” de sarcina si speriati de ce o sa fie. Sau se adapteaza din mers si iau viata asa cum vine ea. Dar de unde vine ea de fapt? Stim cum se aduce pe lume un copil, stim din ce provine, anatomic vorbind, dar mai e ceva ce nu stim de unde vine: sufletul copilului, omului. Atribuim acest har lui Dumnezeu. Si pentru ca pe Dumnezeu nu l-a vazut nimeni, atunci, intr-o oarecare masura, ne speriem de cele Sfinte. Precum ar fi si sufletul.

Am vazut la unii parinti aceasta teama, manisfestandu-se in diferite moduri. Unii m-au anuntat printr-un scurt mesaj: “A venit Mihai”. Alegerea cuvintelor mi-a atras atentia si m-a pus pe ganduri. N-au spus, a venit pe lume Mihai; sau, s-a nascut Mihai. Ci, pur si simplu, a venit Mihai. De parca venise un vecin, sau un strain. In parte, cred ca aveau dreptate. Era un strain pe care abia de acum inainte aveau sa inceapa a-l cunoaste. Si, de multe ori, ce ne este necunoscut in viata, ne sperie.

O mamica mi-a marturisit ca ii e teama (si subliniez cuvantul!) sa ramana singura cu copilasul ei, in varsta de 3 ani si jumatate (atunci). Am intrebat-o de ce se teme si mi-a raspuns ca ii e teama ca nu se descurca singura cu el, fara a fi prezent si tatal copilului. Iar mi s-a parut ciudat. Nu era vorba de un sugar care, uneori iti poate solicita nervii la maxim si te poate pune in situatii din cele mai complicate. Era vorba de un copil care trecuse deja de cativa ani buni alaturi de mamica lui.

O alta mamica vorbea si inca mai vorbeste despre copilul ei spunand: fetita. Fetita e draguta, fetita a facut, fetita e cuminte. Niciodata fetita MEA sau fica-mea. Iara lucru surpinzator. Si asta nu o face acum, fetita fiind deja maricica. O facea si cand ea era foarte mica. De unde intrebarea: legatura dintre mama si copil a fost undeva, candva, intrerupta? Pentru ca stim cu totii cat de “posesive” si protectoare sunt mamele.

Am vazut si o alta mamica, la al doilea copil, care spunea despre ultimul venit: “asteptam sa ne obisnuim cu ea, sa o integram in familie, sa ne adaptam la aceasta persoana in plus”.

Oare de ce le sperie pe mame (dar si pe tati uneori) atat de tare copiii lor? Cum este posibil sa iti fie teama sa ramai singura cu prorpiul tau copil, dupa ce l-ai purtat in pantece 9 luni si tot tu esti cea care l-ai adus pe lume?

Unele femei se simt nepregatite sa fie mame; altele nu simt sa isi atribuie rolul asta, dar sunt luate pe nepregatite si trebuie sa faca fata (isi zic ele); in alte cazuri, pur si simplu se vad, isi doresc si ajung sa fie mame, insa imaginea pe care si-au creat-o despre acest rol nu concorda cu realitatea.

Una e cand nu ti-ai dorit sa ramai insarcinata, dar nu ai avut suficienta grija sa se intample lucrul asta, alta e sa porti in pantece, 9 luni de zile, un sufletel, un copil care se dezvolta, creste, pana face ochi si incepe sa tipe. 9 luni de zile ar parea suficiente pentru oricine sa faca o astfel de adaptare, sa se obisnuiasca cu ideea. Dar uite ca nu se intampla asa in absolut toate cazurile. Copilul e uneori privit ca un mic alien, care are nevoie sa fie integrat, acceptat, cu care sa se obisnuiasca, pe care sa il inteleaga si sa il ajute sa se adapteze la viata de Aici.