Ziua în care am ars un Soare

În ianuarie se împlineşte un an de când viaţa mea s-a schimbat, cunoscând - exact atunci când mă aşteptam mai puţin - o persoană alături de care am început să scriu un nou capitol al existenţei mele.

Aşa că astăzi vreau să scriu ceva special şi să vă povestesc vouă, cititoarelor mele fidele, cum m-a învăţat un Doctor să îmi pun dorinţe care să se îndeplinească. Poate pentru unele dintre voi pare greu de înţeles ceea ce scriu eu aici. Dar cei care mă cunosc vor înţelege despre cine şi mai ales pentru cine scriu astăzi, în cinstea zilei de 17 ianuarie.

A trecut un an an de când inima mea de Grinch a devenit de trei ori mai mare. Iar acum sunt pregătită să recunosc asta. Chiar dacă faptele sunt cele care vorbesc - sau ar trebui să vorbească - de la sine, azi am ales să mă joc un pic cu cuvintele şi să mă exprim cu ajutorul unei scene emoţionante din serialul Doctor Who.

În anii care s-au scurs de când mă uit la acest serial britanic, am învăţat cât de important este să ai alături pe cineva în viaţa asta - un "companion" pe măsura aşteptărilor tale, care să fie lângă tine şi să te ţină de mână în cele mai grele momente.

Şi tot din Doctor Who am învăţat că, indiferent de câţi ani trăim şi de experienţa de viaţă pe care o acumulăm, nu vom cunoaşte pe cineva care să nu fie important într-un fel sau altul pentru noi.

Aşadar vreau să mă concentrez astăzi pe o (altă) lecţie pe care am descoperit-o în Doctor Who şi să vă povestesc cum am "aplicat-o" eu în viaţa reală, fără să îmi dau seama, apelând la ajutorul Universului.

Am învăţat că pentru omul care merită (a se citi "merită orice efort, merită să îţi dai toată silinţa, merită să devii o persoană mai bună"), aş "arde" un soare doar pentru a avea şansa de a-i spune ceea ce simt.

Şi am mai învăţat că, dacă îţi dai cu adevărat silinţa, dacă îţi doreşti ceva din toată inima, vei găsi mijloacele necesare pentru a-i transmite persoanei iubite un mesaj care să treacă dincolo de orice lucru material sau imaterial de pe acest pământ. Cu alte cuvinte, cum ar zice Doctorul din serialul meu preferat, "I'm burning up a sun just to say good bye" (în traducere aproximativă: "Ard un soare doar ca să îţi spun adio").

Ca o paranteză, pentru a înţelege care este contextul: În episodul respectiv, personajul principal masculin, Doctorul, găseşte o fisură mică în Univers, pe cale să se închidă, şi din acest motiv are nevoie de foarte multă energie pentru a trimite un mesaj (o proiecţie cu chipul său) persoanei iubite, Rose. Aşa că este nevoit să orbiteze în jurul unei supernove. Cu alte cuvinte, el arde un soare doar pentru a-i spune adio femeii pe care o iubeşte. Este un scenariu SF, ştiu, dar totodată este o dovadă supremă de sacrificiu, după îndelungi încercări de a lua legătura cu ea.

Indiferent că vrei să îi spui cuiva "Adio!", "Aş vrea să ne vedem mai des", "La revedere", "Te plac", "Vreau să fiu cu tine", "Te iubesc" sau "Mi-e dor de tine", pot afirma acum, după 365 de zile pline de evenimente frumoase, că am învăţat cât de important este să le spun celor dragi ceea ce simt, dar mai ales să le spun acele lucruri la momentul potrivit.

Am învăţat că nu este un clişeu acel proverb al lui Paulo Coelho, care spune că atunci "Când îţi doreşti ceva cu adevărat, Universul întreg conspiră în favoarea ta". Iar acest lucru s-a întâmplat acum un an, când am făcut, fără să vreau, acest act "criminal" şi Universul a conspirat în favoarea mea, ajutându-mă să "ard" din timp un soare, pentru a avea energia necesară şi pentru a învăţa să îi spun omului drag mie ceea ce simţeam pentru el - chiar dacă nu i-am spus imediat.

Dacă mâine - să presupunem prin absurd - s-ar inventa tehnologia necesară, ştiu că aş avea o metodă supremă în mânecă. Aş apela la ea în cazul în care nu aş reuşi să văd persoana dragă mie, în carne şi oase. Iar pentru că tehnologia îmi va permite, aş "arde" din temelii un Soare, fără niciun regret, doar ca să îi pot comunica acele cuvinte preţioase "arhitectului" meu care mă cunoaşte atât de bine.