Viziune

Despre ce sa scrii…da, iata ca apar si momente de-astea…nu sunt pregatita…despre ce sa scrii? A venit Martisorul, zambilele si ghioceii sunt in perioada lor de glorie…mizeria sper sa se curete si fulguielile sa inceteze…iar soarele sa persiste pe cer, lungind din ce in ce mai mult ziua. Si azi e prima zi in care am 26 de ani, si ma amuz ca iau tot ce fac drept nou. Prima oara cand am dormit cu un baiat, prima oara cand am primit flori, prima oara cand m-am certat cu mama si cu tata…si sistemul aici s-a prabusit. As vrea sa trec peste, insa mi-e greu…poate chiar nu sunt atat de matura sau poate nici macar nu e vorba de asta…dar am aflat ca inca ma afecteaza relatiile sau lipsa de relatii din familia mea. Cine greseste? Sau...de fapt, greseste cineva? E cineva vinovat ca noi nu am comunicat, ca suntem niste straini care locuiesc impreuna pentru ca asa este formata o societate a carei celule de baza suntem? Este normal ca uneori sa te intrebi daca esti cine se presupune ca esti…in acte,dar privind in jur sa nu te recunosti nicaieri? Pentru tata a fost mereu de ajuns sa stie ca au fost bune pachetelele de mancare de la scoala sau ca e cald in casa. Sau.."ce mai faci?" -"bine". Si fiecare se inchide intr-o cutiuta cu usa, clanta, cheie. Si asa ne-am tot inchis unii altora usile in nas si ne-am incuiat sufletele. Nu stiu cine sunt parintii mei si ce au vrut de la viata cand m-au facut pe mine, apoi pe fratele meu. Nu vreau sa crezi ca ma victimizez. Doar ma doare. As vrea sa pot s-o iau de la capat si sa fim prieteni. Nu mai support reprosuri, soapte rele si ceasuri intunecate de izolare in propria casa…as vrea sa pot pleca maine, caci poate asa s-ar rezolva tot. Sa fie mandri, dar nu mai stiu ce i-ar face asa…nici ei nu cred ca mai stiu. Sa fii la casa ta, sa ai o familie? E o vorba veche, si eu n-o iubesc, sincer nici n-o mai vad normala, asa des am auzit-o incat cred ca fug de ea. Daca as fi la casa mea am fi prieteni? As vorbi cu mama despre prima dragoste? Despre primul contact sexual? Despre lucruri care m-au prins pe nepregatite si pe care le-am infruntat singura pentru ca m-am lovit de un zid…de…rusine si inhibitii?  M-ar incuraja tata si m-ar lauda si lauda ar ramane lauda…ori s-ar transforma a doua zi in dusmanul meu cel mai periculos?
As fi mai vesela…? Ar fi mai liberi?

Am fost in Canada si mi-a parut rau ca n-am ramas acolo in momentul in care m-am intors "acasa" cu dorul meu naiv dintotdeauna dupa perioade mai lungi plecata…

Dar nu stiu de ce. Acum imi pare bine ca n-am ramas…vai, simti dupa ce te certi ca iubesti rau de tot oamenii aia, mereu imi era mila de tata sau de mama dupa ce le reprosam lucruri…apoi ma inversunez si orgoliul meu creste aiurea si devin necrutatoare iar..si iar sufar si regret….si ii vad ca imbatranesc, ii vad ca trece timpul si se pierd in noutatile pe care le aducem noi, copiii, in casa, si incearca sa tina pasul..si obosesc mai repede..din ce in ce mai repede…si uita,  si eu urlu ca nu ma asculta, dar parca e prea tarziu, suntem straini, degeaba, nu pot povesti 15 ani din viata mea…si atunci fug. Amanam, plecam in excursii, muncim mai mult, stam cu prietenii, dormim la ei, ne indragostim…traim si uitam. Am judecat prea mult si am fost prea judecata…am ascultat un cantec…si cat timp ma va sensibiliza…inseamna ca mai exist pe dinauntru si ca ii iubesc, chiar daca si ei, si eu, suntem deseori...nedrepti. Caci oricum ar fi, raman "enigmatici si…cuminti"…se transforma in copiii care am fost noi pentru ei…

N-as putea pleca de tot. M-as minti singura. Am plans si m-au suparat de ziua mea, de ziua lor, de mica, de mare, de femeie, de copil ce sunt…dar sunt ai mei. Imi pare rau…cred ca ceva undeva a fost foarte gresit.

Si imi cer scuze de la voi….dar …nu stiu azi despre ce sa scriu…am scris pentru mine azi…si pentru oboseala bolnava a sufletului meu. Va doresc o primavara purificatoare si optimista si va invit la teatru. E un tratament care da roade…desi il fac de multi ani, abia acum il descopar cu adevarat…

Viziune
                    Marin Sorescu

Nu mai exista copii noi,/Aceiasi parinti de la-nceputul lumii/Nasc mereu aceiasi copii,/Cre si-ar da seama de viclesug/Dac-ar avea mai mult timp.

Dar ei se nasc direct cu mustati/Si nu mai au de trait/Decat ultimele sapte zile,/in care stau tepeni/ in carnea si oasele lor/Ca in niste costume/De cosmonauti.

Lumea chiar asa crede/Ca fiii lor vor pleca/Intr-o calatorie extraordinara/Si li se aduc flori,/Pe care ei nu le pot vedea,nici mirosi,/Ca nu le-a mai ramas decat,iata,o zi,/Din cele sapte.

Se apropie clipa lansarii,/Copii,fiti batrani,/Fiti tepeni in carnea si oasele voastre,/Va vom lansa in pamant,/Cu mare ceremonial.

Chiar daca nu vom primi/Nici o telegrama de la voi/noptile vom auzi prin somn/Vajaitul trupurilor voastre,/Trecand prin toate straturile/Pana cand,in partea cealalta a planetei,/Obositi si orbi de-ntuneric,/veti urca/ in pantecul altei femei,/ o femeie ca toate femeile,/ Care crede ca iubeste,/ Ca al ei e pruncul ce-l alapteaza/ si care,la randu-i, a ingropat cu flori

Multi copii
Pentru nasterile din emisfera cealalta.