Tu te uiti ciudat la mine. Traim in aceeasi lume dar totusi diferita

"Daca viata ar fi fost corecta, oamenii nu ar mai lupta cu pumnii si s-ar apara cu creierul. Insa intr-o lume in care majoritatea mintilor sunt pline de vid, e greu sa razbati daca nu te lupti cu amandoua.

Iar e toamna... Urasc anotimpul asta pentru ca imi era de-ajuns sa ma simt gol pe dinauntru ca sa fiu si inconjurat de tristete. Si cel mai greu e ca nu mai vad oamenii in parc sau pe strada, decat mergand grabiti spre casa, unde sunt asteptati de cineva drag. Pe mine nu ma asteapta nimeni. Cine ar astepta un nebun? Mi-e dor de fi-miu! Mi-e greu sa-i mai fac o vizita pentru ca ma doare si mai tare cand ma priveste ca o povara careia e nevoit sa-i spuna ”tata”. Plus ca pot sa mai astept o saptamana pana cand eforturile mele de a mentine parcul curat vor fi rasplatite de cei de la primarie. Da... nu am mentionat ca e singurul loc de munca pe care mi-l permit – maturator. Si nu, nu sunt maturator pentru ca nu mi-a placut scoala, cum v-ati gandit toti. Am terminat Aviatia, insa destinul m-a legat de orasul mic unde locuiesc. Si nu regret, pentru ca am iubit si am un copil care ma face mandru. Am fost electronist inainte. Nu era o meserie care sa ma faca mandru insa aveam o familie frumoasa, am fost primii care aveau video si televizor color din oras. Nu stiu unde s-a rupt tot. Cert e ca mi-a fugit pamantul de sub picioare cand am venit intr-o zi de la serviciu si casa era goala, copilul nu mai era si nici sotia. Parca atunci ma mutasem in casa. Nu mai aveam nimic. Totul a disparut intr-o zi ca un fum. Nu am dat de ea timp de doua saptamani cand m-a sunat si mi-a spus ca va divorta si copilul va ramane la ea. Am luat de la mama un pat vechi. In casa mea sunt trei piese de mobilier acum. Un pat, un aragaz si un sifonier cu vechiturile mele.

Am incercat sa-mi continui viata in afara casei ca si cum numai eu stiu care e de fapt realitatea. Am sperat... Mi-am facut planuri sa refac totul, insa nu stiu de ce la un moment dat si angajatorul a decis sa renunte la mine. Am mai incercat cateva meserii, insa toti ma chemau dupa acele saptamani de proba si imi spuneau ca trebuie sa ma duc pe la doctor, ca am nevoie.

Ce se intampla cu mine?

Mi-am dat seama ca fac parte dintr-un plan. Am tot citit carti si mi-am facut o pasiune din revistele "Paranormal”. Atunci mi-am dat seama ca anumite persoane pot fi obiect de studiu. Asta eram. Si cand am realizat acest lucru, de complotul celor de la NASA si care sunt strategiile secrete ale guvernelor mi-am dat seama ca trec un test. Le-am spus asta si celor apropiati dar m-au privit sceptici. Probabil si eu m-as privi daca nu as simti tot ce mi se intampla.

M-am infuriat si m-am izolat de toti. Nu mai vroiam sa vad pe nimeni si vroiam ca tot cosmarul pe care il traiam sa inceteze. Vroiam ca vocile care se auzeau din pereti sa inceteze, insa ele deveneau si mai puternice. Vroiam sa nu ma mai uit mereu in spate pentru ca stiam ca cineva se uita la mine si ma urmareste. Vroiam sa spun STOP la tot dar ceva ma tinea in viata – copilul. Pentru el trebuie sa dovedesc ca sunt un luptator.

Acum sotia era fosta sotie... Nu imi mai puteam vedea copilul zilnic pentru ca aveam ore de vizita si uneori fosta sotie vroia sa plece cu el si nu-l mai vedeam cu saptamanile si imi spunea "Nu ai bani. O sa vrea o acadea, o bomboana, ce o sa faci? O sa-l lasi sa moara de foame ca tine?". Pensia alimentara crestea si eu imi pierdusem si ultimul serviciu. Timp de o luna de zile am incercat sa ma angajez in oras si toti imi intorceau spatele. Ii auzeam cum isi sopteau cand ma indreptam spre usa "E nebun”.

M-am dus acasa si am urlat cat m-au tinut plamanii. Simteam nevoia sa scot din mine durerea aceea apasatoare. Insa a venit o ambulanta si politia, care m-au legat cu forta si m-au dus la sanatoriu. Acolo toti erau nebuni. De ce nu ma simt ca ei, daca sunt nebun?

Dupa doua luni, m-au externat. Ma simteam ca o leguma si vocile din capul meu erau soapte. Mi-am dat seama ca biletul meu de iesire e sa spun ce vroiau sa auda. La iesire singura persoana care ma astepta era mama. Speram sa-mi vad baiatul pentru ca imi era enorm de dor de el. M-am mutat la mama si l-am sunat sa vina pe la noi. Am simtit cum ezita, dar cred ca se simtea indatorat sa o faca. Nu mai conta, ma bucuram sa-l vad.

Am incercat sa-mi gasesc un loc de munca insa nimeni nu vroia un nebun. In cele din urma mi-au gasit unul in salubritate. Maturator. Eram primul aviator care zbura pe matura prin parcuri. Am simtit cum mi s-a pus un nod in gat si mi-am adus aminte de baiatul meu cu care nu mai petrecusem macar doua ore in ultima luna. Nu puteam sa refuz, in ciuda mandriei mele. Am spus "Da”. Atunci oficial cortina s-a lasat peste tot ce visasem eu. Era momentul sa renunt sa mai sper la lucruri marete. Eram privit ca un om nebun. Ei nu intelegeau. Hmmm... dar nici eu nu ma inteleg, ei de ce ar face-o?

M-a durut enorm cand mi s-a adus echipamentul si un tomberon cu matura si farase. A fost o zi in care am maturat ca si cum o faceam in sufrageria mea, unde statea odata sotia mea cu noul-nascut. Cand am plecat acasa, am ingenuchiat in fata lui Dumnezeu. Numai el imi mai ramasese. Numai el ma mai putea ajuta. Dar nu a facut-o.

Anii au trecut. M-am inchis in universul meu creat de carti, sticla cu vin de la mama si vizitele ocazionale ale baiatului meu care crestea. Crestea si cu cat timpul trecea cu atat se rareau vizitele, cu atat el ezita sa se mai uite la mine, sa ma recunoasca pe strada.

De ce e dura atat de tare viata cu mine? Clar cei care imi fac asta nu au suflet, fac teste psihologice. Vor sa vada cat mai rezist. O sa rezist pana cand imi voi da ultima suflare, jur!

Imi impart painea cu cersetorii si cu cainii maidanezi pentru ca sunt priviti ca si mine – parti negre ale societatii, ignorate si care nu ar trebui sa existe.

Au trecut anii, m-a parasit si mama. A murit. De la ea aveam mereu sprijin si o masa calda. Ea ma asculta. Incercasem mereu sa o tin departe de mine si de suferinta mea, dar stiu ca ochii ei limpezi erau din cauza mea.  Desi am simtit ca mi s-a rupt ceva in interior cand am vazut-o in sicriu, am simtit o rasuflare ca nu se va mai chinui ca nu are cum sa ma ajute. Fusesem un copil irosit.

In afara de meseria de maturator incepusem sa colectez din gunoaie conserve si tot ce era de metal.  In acest fel mai faceam un ban pentru a-mi aduce si eu intr-un fel aportul la educatia si cresterea copilului meu.

Dar acum... nu mi-am mai vazut baiatul de o luna, l-am sunat de la o vecina milostiva si mi-a spus ca e prins cu teze si teme. I-am spus ca vin macar sa-i aduc un pachet pe care i l-am facut din mizerabilul salariu de maturator, insa a zis ca nu trebuia sa ma deranjez. "Nu e niciun deranj pentru tine, fiule.” Dar mi-a spus ca va trece el pe la mine. L-am asteptat si l-am asteptat. Nu a mai venit.

Noroc cu cei trei caini maidanezi pe care ii tot tin cu mine. As fi crezut ca nu mai exist. Macar cainii mei se bucura sa ma vada in fiecare zi, pentru ca ii hranesc. "

Daca va intrebati ce s-a intamplat in continuare, o sa va spun ca a reusit sa lupte pana la ultima suflare. Pentru ca iarna i-a adus o raceala groaznica la plamanii si a fost gasit dormind pentru vecie, pazit de cei trei caini care ii fusesera prieteni. A murit singur pentru ca un schizofrenic e de regula singur in societate.

Poate povestea lui v-a deschis ochii si nu veti mai fi atat de tematori si nu ii veti mai privi ca pe niste ciumati. Ganditi-va ca au fost copiii cuiva, ar fi putut fi fratele vostru sau mai rau... ca ati fi putut fi voi. E dureros cand o persoana ne da la o parte, dar cum ar fi sa te respinga o societate?  

Eu l-am cunoscut pe acest om si ma doare ca nu am reusit sa fac ceva pentru el, dar cel putin m-a invatat ca nu trebuie sa pun etichete si sa nu cred ca intotdeauna realitatea mea este cea mai potrivita. Iar atunci cand vad un schizofrenic pe strada, incerc sa nu ma uit la el ciudat, ci cu ochi calzi pentru ca ei nu mai cunosc acel sentiment.

- Nicoleta -