Se spune ca avem curaj atunci cand punem temerile deoparte si ne avantam in necunoscut; curajos fiind cel care-si invinge temerile si nu inconstientul vesel care se arunca cu capul inainte. Eu gandesc ca nu acolo unde se sfarseste teama incepe curajul, ci acesta incepe in momentul in care iti dai voie tie sa fii tu! Acolo unde nu mai exista nimic mai important decat dezvaluirea ta ca fiinta.
De cand ma stiu mie imi place sa fiu singura, nu m-a speriat niciodata singuratatea pentru ca intotdeauna m-am simtit bine cu mine. Si imi pare ca in singuratate te regasesti. Sa fie teama de singuratate motivul pentru care multi dintre noi nu se pot defini pe ei insisi? Faptul ca mereu vrem sa avem pe cineva in preajma noastra, sa fie galagie, agitatie, sa fie ceva sau cineva intre "mine" si "sine", sa nu ne speriem de ceea ce vom descoperi nu cumva ne face mai putin curajosi? Eu zic ca singuratatea e buna, atunci cand suntem singuri avem posibilitatea sa ne auzim, sa ne intelegem, sa cream, sa ne jucam, sa alegem sa fim noi, oricum am fi! Insingurarea este cea trista si de ocolit, pentru ca atunci nu cautam sa fim noi, ci sa fim noi impreuna cu ceilalti. Osho spunea "Nimeni nu ajunge acasa cu gloata. Fiecare ajunge acasa numai singur".
"De cate ori ai ajuns cu adevarat acasa? Acasa la tine, acolo unde TU fiintezi?
Si totusi teama asta, de orice gen ar fi ea, nu este ceva groaznic. O sa va istorisesc o povestioara, ca sa intelegeti de ce, in opinia mea, teama nu-i mai mare de 15 centimetri.
"Un om care mergea noaptea pe un drum de munte a alunecat si, in ultima clipa, a reusit sa se prinda de o creanga care atarna deasupra stancii. Ingrozit, a strigat, dar nu i-a raspuns decat ecoul; nu avea cine sa-l auda. Disperat, s-a uitat in jos, dar singurul lucru pe care l-a vazut in noapte a fost haul fara fund de sub el. E lesne de inchipuit prin ce chin a trecut acel om toata noaptea. Mainile ii amorteau, stransoarea slabea, si moartea il pandea in fiecare clipa. Cum-necum a rezistat pana a rasarit soarele; cand s-a uitat iarasi in jos, a inceput sa rada - nu exista niciun abis. La doar cinsprezece centimetri sub picioarele lui era o stanca destul de lata, pe care s-ar fi putut odihni toata noaptea, ar fi putut dormi bine, in loc sa treaca prin tot acel cosmar cumplit."
V-ati intrebat vreodata ca poate teama nu este atat de mare precum credeti? Ca poate are cativa centimetri si nu reprezinta un hau? Uitandu-ma in dreapta si-n stanga in jurul meu vad extrem de putine persoane congruente cu ele insele si ma intreb cati dintre noi suntem ceea ce existenta ne-a destinat sa fim? Cati dintre noi traiesc mustind de viata facand exact ceea ce au fost meniti sa faca? Cati dintre noi au curajul libertatii de a fi exact asa cum a fost menit el sa fie, cati isi pot asuma asemenea responsabilitate? Cati avem curaj sa ne asumam defectele, cati avem curaj, iubind dincolo de puterea oricui de intelegere, sa ne sacrificam pentru fericirea celuilalt, cati avem curaj sa ne dezgolim in fata celorlalti exact asa cum suntem si nu cum am dori sa fim, cati constentizam ca suntem UNICI, iar aceasta inseamna deplina libertate si curajul de a face orice vrei tu din tine!
Avem privilegiul de a fi unici, iar noi nu realizam ce binecuvantare este asta, nu ne-o folosim la maxim, ba chiar ajungem sa copiem din dreapta si din stanga sau ajungem sa depindem de unul si de altul, numai singuri sa nu fim! Sau alegem ceea ce stim sau pare usor, pentru ca ne e teama de necunoscut, ne e teama de reactia noastra la nou.
Nu putem sa ne cunoastem daca nu alegem ceea ce nu stim, iar asta necesita curaj! Daca chiar vrem sa devenim, nu doar sa fim, atunci sa ne aminitim ca, de cele mai multe ori, teama nu are nici macar inaltimea unei trepte. Sau poate cine nu e in stare sa urce, nu merita sa fie cu adevarat? Eu nu cred ca exista oameni meniti sa se tarasca pe trepte in sus, ci chiar suntem facuti sa le urcam cu mandrie si curaj!
Photo: Flickr.com
