Sclipirea de moment

"Se spune ca Maestrul le vorbea discipolilor in parabole si povestioare, pe care acestia le ascultau cu placere, dar si cu frustrare, caci ar fi dorit sa auda ceva mai profund. Maestrul a ramas insa de neclintit. La toate obiectiile lor, el raspundea:

- Dragii mei, trebuie sa intelegeti ca cea mai scurta distanta intre un om si Adevar este o istorioara. Nu priviti parabolele cu usurinta. O moneda de aur este gasita cu ajutorul unei lumanari care nu costa mai mult de cativa banuti. Adevarul cel mai profund poate fi gasit cu ajutorul unei povestiri simple."

Am citit acum putina vreme o carte - "Povesti orientale ca instrumente de psihoterapie" - si nu mi-a venit sa cred cum dupa indelungi sedinte de terapie se intampla de multe ori ca problemele sa dispara "ca prin minune" dupa oferirea unei "pastile de intelepciune" de catre terapeut. Iata un exemplu:

"O femeie de cinzeci si doi de ani avea mari anxietati cand trebuia sa se desparta de fiul ei adult. Se plangea ca asta o facea sa simta ca ii fuge pamantul de sub picioare. "Uneori sunt coplesita de sentimentul ca am trait in zadar. Aceasta se intampla cand ma gandesc la situatia mea prezenta. Ce am realizat in viata si ce insemn cu adevarat pentru fiul meu? Abia daca trece pe la mine." In acest moment conceptia femeii s-a deslusit clar: "De cand nu-l mai am pe fiul meu langa mine, viata mea este fara sens. Sunt inutila."

Pentru a contracara aceasta idee, i-am spus pacientei o parabola: "O samanta se ofera pe sine pentru a creste din ea un copac. Vazuta din afara, samanta este pierduta. Dar acea samanta, care este sacrificata, este intrupata in copac, in ramurile lui, in flori si fructe. Daca existenta continua a acelei seminte nu ar fi fost sacrificata pentru copac, nu s-ar fi dezvoltat nici ramuri, nici flori, nici fructe." Pacienta a acceptat aceasta poveste ca pe un compliment, ca pe o onoare ce i-a fost acordata pentru comportamentul sau.

De cate ori avem, noi sau ceilalti, astfel de experiente? De sclipiri de moment? De cate ori intoarcem capul daca ceva din viata noastra ne atrage atentia si ne asezam un pic la marginea drumului ca sa mai si cugetam putin? Sa nu se mai intample si a doua oara... De cate ori tresarim sau chiar ne schimbam atitudinea complet la auzul unei intamplari, la vederea a ceva extrem de placut sau neplacut, la auzul unei melodii sau chiar la amintirea unui miros... Cand ne-am gandit ultima oara uitandu-ne in oglinda ce am facut bine si ce am facut gresit azi? Cand am oferit din sclipirea noastra si celorlalti? Cand ni s-a multumit ultima oara ca am "atins" viata cuiva si i-am dat un alt curs, mai bun?

Si pentru ca este momentul povestioarelor, o sa va spun una care mi-a schimbat mie radical viata. Acum multa vreme am avut un coleg de serviciu care mi-a povestit cum fetita lui il pusese cu o zi inainte, iarna fiind, sa astepte ore in sir, in parc langa niste tufisuri, aparitia piticilor. Stia ea ca daca ai rabdare ei se vor arata, pentru ca acolo e casa lor. Evident, m-a distrat tare intamplarea, insa colegul meu, zambind mi-a spus: "Si daca ea are dreptate? Daca ei, copiii, vad lucruri pe care noi nu le vedem? "

Ei bine, intrebarea lui m-a marcat profund si atunci a fost momentul cand am lasat loc magicului in viata mea. S-a mai pierdut pe parcurs, ca "nu am timp" mereu de lucruri minunate, insa stiu cum sa-l aduc inapoi. Mi-am permis de atunci sa fiu cine vreau eu, sa ma simt cum vreau eu, sa aspir la lucruri altadata imposibile. Si va asigur ca au fost momente nenumarate cand m-am simtit puternica, vie, 'atinsa de magie", binecuvantata, implinita!

Eu zic ca-i important sa stim sa prindem sclipirile noastre sau ale celorlalti si sa le celebram asa cum merita! Si, mai ales, sa le dam mai departe, sa ii atingem si pe ceilalti cu sclipirile noastre! Luati-va viata la dans, ca merita!