Facultate, poate studii in strainatate (caz ideal), indragosteala sau nu, prietenii legate strans, specializarea intr-un domeniu si saltul din studii in tarc. Tarc de oi, ca sa se inteleaga diacriticele inexistente. Dar totusi cu multumire si impacare de sine oarecum. Cu o viata normala in care aspiratiile din copilarile sunt primite astazi cu zambetul pe buze, si poate, cel mult, cu o strangere de inima. Cu nevasta/ sot, pe care poate nu l-ai iubit, dar ai vrut sa cladesti viitorului copil ce ai avut tu, in viata-ti fericita, gandindu-te ca poate copilul tau va merge totusi putin mai departe ca tine. Poate il dai la un sport, se face fotbalist sau poate...politician, da nu, ca" astia-s niste nenorociti" (sa stii ca si ei au avut o copilarie. De ea depine cam totul. Poate de-aia au ajuns asa)... sau poate il vedem pe acasa tv in telenovele...
Vine copilul, te ia putin pe nepregatite, tu esti inca un copil, dar il cresteti. Il cresteti cum stiti mai bine si ii dati tot ce nu ati avut voi, poate unul din voi se duce. Celalalt, desperecheat, va suferi, insa copilul nu trebuie sa simta si sa vada...dar copilul simte, si se preface ca nu si se creeaza prapastii intre oameni cu acelasi sange. Oricum se creeaza prapastii, fie ca moare fie ca nu moare cineva din acest triumvirat. N-a aparut si un frate...atunci egoismul copilului va fi amplificat, iar daca a aparut si un alt prichindel, vor cunoaste mai devreme invidia si gelozia, dar mai tarziu s-ar putea sa fie fericiti ca se au.
Apoi pleaca, parca pleaca cu o parte din sufletul tau, mai ales daca ai ramas singur...si anii incep sa treaca greu si cam dureros si traiesti din amintiri, sau poate ai prieteni si te bucuri cu ei de tot felul de activitati si plecari...asteptand. Asteptand sa pleci. Stiai ca aici vei ajunge, dar cand erai in vacante la bunici, cand viata ta era perfecta, totul in capul tau era fixat pe acele momente. Foarte bine...dar...ai realizat ca s-a dus totul si ca te duci si tu si ca...nu ramane nimic dupa tine. Aaaaa...ba de fapt, ramane un COPIL. Care te iubeste, dar e prea tanar si ocupat ca sa-ti poata arata, si care va suferi cand va realiza ca nu ti-a dat timp si rabdare. Ca nu te-a Ascultat.
Asta simt. Ca lucrurile asa se intampla si ca totul pare sa treaca foarte repede... Si cred ca viata mea pana acum seamana doar putin cu acest tipar, dar ma tot lovesc de aceeasi problema pe care vreau s-o depasesc odata! - sufar mereu in relatiile de cuplu.Nu gasesc potrivirea de care am nevoie,acum poate ca am gasit-o...dar oare??(de ce e ceva bun si ceva rau...de ce nu poate fi totul bun...),nu mai vreau sa fiu (cum am fost, de-a lungul relatiilor de pana acum) inselata, sau sa ma placa multi dar sa nu impartasesc sentimentele si sa sufar ca ei sufera sau sa fiu indiferenta si rea, sau sa profit uneori de pe urma acestei chestii...:(...sau sa nu ma simt respectata pentru ca nu sunt dar imi creez iluzii ca sunt). Eu stiu sa rad. Cam atat stiu. Si ca sa nu mai sufar, am invatat ca SUFLETELE se pot MUTA.
Cand iti vine sa plangi de tot ce ti se intampla, desi altii ar privi din afara ca e bine, e minunat...pleaca. Te poti muta intr-un parc pana iti revii, sau intr-o cafenea cu muzica buna, sau intr-o prietenie rupta de ceva vreme sau nerupta...te poti muta intr-un jurnal, intr-o carte buna...in filme, la MARE...(acolo pot eu cel mai usor si fara regrete)...si-ti poti lasa sufletul in vacanta cat vrei tu. Si cand s-a odihnit, mergi sa-l iei inapoi...sa-l loveasca altcineva, sau altceva. Sau poate, in sfarsit, sa -l "loveasca" fericirea.:)
Cand parintii nostri se duc, "enigmatici si cuminti"...sufletele lor se muta. Cu noi. De-aia semanam, de-aia trecem in cele din urma peste durere. Caci stim ca sunt cu noi. Ne vor tot invata. Pana se linistesc si se multumesc si...revin in Campiile Elizee:) , unde se contopesc cu marele suflet din care facem parte.
"Eu nu sunt un corp care are suflet, sunt un suflet care are o parte vizibila numita corp." ( Ileana Vulpescu)
Am expirat
Avem timp
