Sfarsitul lumii... nu va fi cand spune televizorul sau prezicatorul, dar uneori ma gandesc... daca e maine? Sau poimaine? As mai tasta pe laptop? Ma intristez la gandul ca as face altceva decat ceea ce fac acum. As schimba situatii, ceea ce spun, ceea ce nu spun, ceea ce nu strang in brate.
Daca maine ar fi sfarsitul probabil ca acum pupam o mama si bunici; o prietena, alta prietena, alta prietena, inca o prietena, as mai da niste zambete. As avea o ora de ultima filosofie cu persoana cea mai constanta din viata mea, as rade mult cu ea. As vrea sa ascult o balada de Chopin sub un pian si sa spun niste vorbe dulci. As renunta la vorbele spurcate... in momentul ala as sti ce urmeaza si nu m-as mai astepta la nimic, nu ar mai conta ce s-ar intoarce. As da tot.
M-as regasi umbland pe strazi haotic, cantand piesele care imi definesc „ a fi” – ul, intorcandu-ma spre sfarsit.... spre casa.
Asa , cum nu e sfarsitul... pe mama nu am zarit-o de cateva zile, prietenii sunt preocupati, multi chiar asteapta raspunsuri de la mine si nu stiu inca sa le dau. Ora de filosofie o tot amanam... suntem prinse in cotidian amandoua... rasul devine melancolie. Langa pian nu indraznesc sa ajung – Chopin e pe disc iar cuvintele... sunt doar ace. Frica.
Abia astept sa imi permit sa fiu eu fara sa fie nevoie sa astept sfarsitul. :)
Estate
liliac alb
