Am fugit cat am putut de repede din facultate. Cand te macina gandurile e bine sa te plimbi, sa fii printre straini nu printre cei care te intreaba “ce ai?”. Oricum imi pierise cheful de explicatii. Destul am incercat sa imi explic. De ce mi se intampla mie lucrurile anapoda? Sau de ce de multe ori fac o traznaie, de ce gresesc? Sunt om mi-am raspuns…
Gresim cand vrem sa intelegem. Nu avem ce intelege… Sunt niste lucruri pe care trebuie sa le luam ca atare. Cum aceiasi ochi care nu demult te priveau cald, melancolici, dulci, dupa scurt timp sa te priveasca rece, impartial, aproape in gol. Cum niste brate alta data deschise acum stau prinse in piept. De ce oamenii reactioneaza diferit in aceleasi situatii, de ce ne conduce ego-ul? Niste semne ti se arata… lucruri care se accentueaza cu timpul… momente ce nu sunt bune… Dar conexiunea nu ti se arata? Ce simti nu este un semn ca merita? Pareri si pareri… oamenii sunt diferiti... chiar daca au senzatia ca sunt “prea la fel” :) . De ce primeaza frica de esec, frica de suferinta si nu ceea ce simtim… de ce nu conteaza mai mult senzatia de plutire pe care o ai cand omul la care tii este langa tine… Eu asa as explica: “Draga mea PROASTA!!!... Nu simte nimic pentru tine… fleacuri!!! Vorbe!!!” :) Dar cand ai convingerea ca nu e asa… ??? hmmm… vedeti ? Nu merge… nu trebuie sa incercam sa explicam. Hai sa luam lucrurile asa cum sunt. Hai sa nu mai muncim la ce face celalalt, sa nu mai reprosam… sa muncim cu noi… la propriile noastre alegeri.
Eu aleg sa imi amintesc ochii profunzi si mainile calde. Nu! Nu e vreun “spirit de sacrificiu”. Pur si simplu asa sunt eu. Imi amintesc lucrurile pozitive, sentimentele frumoase. Am fost mai mult fericita decat trista. Aleg rasul nu nervii… si chiar am ras mult.
Sa ajung sa urasc? Niciodata. Eu nu urasc pe nimeni. Nu am de ce… pe cine? Sa urasc pentru a fugi de iubire? De iubire nu fugi. Chiar daca ramai de unul singur… o pastrezi. Are acolo un colt al ei… si te face sa cresti. Pe vremuri m-a facut sa iau din nou violoncelul in brate iar acum mi-a spus sa cant “Corcovado”. Si nu imi pare rau. Atata vreme cat iubirea ti se arata… inseamna ca esti un om bun.
Merg aiurea pe strazi. Ma intreb daca am invatat… nu as putea sa schimb ceea ce cred. Ma intreb daca ceea ce cred eu este valabil…
Imi caut un refugiu… am epuizat deja piesele melancolice… mp3-ul e inchis. Vad o librarie si stiu ca o carte e ceea ce am nevoie. Imi plimb mult timp ochii printre rafturi. Uneori se intampla sa intalnim exact ce avem nevoie. Cartea asta este despre tot ceea ce cred, ce simt si ce mi-as dori… ca de obicei nu ma regasesc in realitati… ci in carti. Sunt mult prea romantica, prea visatoare pentru lumea de astazi… dar va asigur ca asa cum ma infatisez, cu capul in nori, tare haioasa mai sunt :) .
Am deschis cartea din intamplare chiar la fragmentul de care aveam nevoie… Acum stiu ce am invatat. Bineinteles ca este scrisa de o femeie cel putin la fel de visatoare si de nebuna ca mine. Eu o citesc pe nerasuflate. Sa o cititi si voi daca va inspira: “Ce ne spunem cand nu ne vorbim” de Chris Simion.
“Noi doi am trecut prin atatea, am trait atatea. Ne cunoastem, suntem lupi batrani, nu avem cum sa ne mai ascundem dupa deget. Noi doi, daca traim acum, nu avem cum sa traim pe jumatate. Devenim unul sau ne ucidem. Este ipostaza perfecta in care ne mai putem regasi.
In doi apare un exercitiu extraordinar de frumos, pe care nu ai cum sa il incerci de unul singur. Nevoia de a nu trai prin tine, ci prin celalalt. Bucuria de a face pentru celalalt ceea ce ii face placere si dorinta de a renunta la actiuni care nu il fac fericit. Daca schimbul este reciproc si daca aceasta intentie exista de ambele parti, apare o senzatie rara de impreuna, de implinirie. Genul acesta de cuplu se intalneste accidental astazi. Cuplul contemporan sufera de sciziune de la nastere. Suntem atat de egoisti in manifestarea noastra de a ne apropia de o alta fiinta, nu vrem sa renuntam niciun milimetru la libertatile noastre, ne conservam atat de puternic eul, incat marea majoritate a relatiilor sunt pline de tensiune, de lupta si lipsite de armonie. In doi iti reduci aria de manifestare. Pentru ca se intampla sa existe momente in care celalalt sa nu fie pe frecventa ta si sa nu aiba nevoie de ceea ce ai tu nevoie. Si atunci, fie amani sa te manifesti in acel sens, fie te manifesti daca nu ii faci rau celuilalt. Caci fiind in cuplu, ai aceasta responsabilitate. Cu tine ai dreptul sa te porti oricum. Cu alta persoana nu ai acest drept.” Chris Simion
Fericire
Eu cu mine
