Tu ma cunosti, nu are rost sa incerc sa Te impresionez sau sa fiu "politically correct" cu Tine. Nici eu nu ma stiu cum ma stii Tu. Tu ma stii prezent, trecut si viitor, eu ma stiu doar trecut, nici chiar prezentul nu il pot descrie cu certitudine.
Sunt superficiala – e o eticheta pe care am primit-o in adolescenta de la un baiat care ma placea si caruia i-am parut inaccesibila, deci acra.
Desi ma lupt cu perfectionismul in viata de zi cu zi, in relatia noastra trebuie sa recunosc, si Tu stii bine ca sunt superficiala. Te uit, Te caut doar in momente libere, la nevoie, Te gasesc rar, vorbim putin, ascult si mai putin. Tu stii mai bine – sper ca am dreptate cand spun ca – Te vreau in viata mea mai mult. Dar sunt un om slab, pe care toata viata l-ai dus de mana.
Cand nu-mi gasesc cuvintele in rugaciune (adesea, din pacate), meditez asupra acestui fapt: cum m-ai dus de mana si uneori m-ai tinut in brate. Si meditatia ma duce invariabil la aceeasi concluzie: SLAVA TIE!!
Cuvinte mari? Slogane? Uite…
Tii minte cand aveam 15 ani? Am zburat pentru prima data peste ocean pentru, credeam eu, o simpla aventura. Dar Tu stiai ca e doar un inceput si ca m-ai "impins" catre un drum care avea sa ma duca la implinire. Am cunoscut oameni care au insemnat piloni de sustinere si am inceput prietenii ce inca dureaza, dupa 18 ani.
Mi Te si inchipui langa noi, nevazut dar simtit in iubire si liniste, un zambet sincer, parintesc si prietenesc in acelasi timp, atotstiutor, dar relaxat, cu iubire si mila, teama pentru noi in fata alegerii.
La 18 ani primeam prima lovitura (eu asa credeam…). Mai stii cat am plans cand nu am intrat la facultate? Credeam ca lumea s-a sfarsit (ha, ha cred ca Te mai si amuzi, bonom asa, cat de impresionant de mareti ne credem – auzi, "lumea s-a sfarsit" …) dar Tu m-ai luat de mana si m-ai tinut strans, sa nu ies de pe Cale si mi-ai aratat ca drumul meu era altul. Rezultatul acestui "esec" a fost primul meu job real (deschizator de drumuri) si o alta facultate care mi-a placut si m-a ajutat. Si momentele grele nici nu incepusera.
Ai fost langa mine cand m-am casatorit desi eu nu Te stiam, cand familia mea trecea prin momente grele. Iti multumesc ca mi-ar rabdat propria-mi pacalire si ca Te-ai lasat "minimalizat", redus la proportii omenesti cand eu am avut impresia ca Te-am gasit in ritualuri, programe de rugaciune scrise pe hartie, zeci de carti cumparate si servicii aduse bisericii. Mi-ai inteles cautarea si chiar daca drumul era paralel cu Calea, ai stiut ca ma va duce la Tine la un moment dat – cand ochii mi se vor deschide, cand voi VEDEA.
Privesc in urma ca sa vad doar cat de adevarat este ca timpul Tau nu se aseamana cu al nostru. Cati ani Te-am rugat (sau cel putin am crezut ca o fac) sa imi dai un copil? Si TU ma invatai, cu fiecare zi, luna sau an lectia rabdarii. Rabdandu-mi toate revoltarile si parasirile. Pentru ca ai stiut ca atunci cand vei lasa minunea sa se intample, rabdarea este cel mai de folos lucru pentru un parinte. Iti multumesc ca imi ierti razvratirile prostesti nu vreau sa spun acum decat SLAVA TIE DOAMNE pentru toata "regia" vietii mele.
Ai inceput sa imi vorbesti direct si tare cand s-a nascut Matei (e oare intamplator faptul ca am ajuns si eu si sotul, care rar suntem de acord din prima, la acelasi nume ce inseamna "daruit de Dumnezeu" in cateva secunde?). Nu cred in instincte animalice materne, cred in vocea parinteasca suprema care ne sopteste iubitor ce sa facem. Si acum raman mirata de multe dintre deciziile mele si de usurinta cu care le-am aplicat. Dar, de fapt, daca ma gandesc mai bine, mi-a fost asa de usor pentru ca m-ai tinut de mana. SLAVA TIE! Stiu ca sunt doar la un alt inceput de drum dar am cel mai tare supporter si am credinta.
Aveam 22 de ani cand m-am casatorit. Tu stii de ce. Tu stii ca ma consuma iubirea pentru omul de langa mine, imi stii noptile nedormite, grijile, dezamagirile, fericirea la o simpla privire de-a lui, plutirea, caderile, stii mai mult decat mine si clar mai mult decat el. Dupa 11 ani de la unirea noastra (si inca 7 ani de la prima intalnire), intr-un moment de adanca deznadejde stii ca Te-am intrebat de ce nu mi-ai aratat si atunci ceea ce descopar acum, de ce nu mi-ai luat macar o clipa filtrul infatuat al dragostei de pe ochi pentru ca sa vad realitatea. Iti multumesc pentru raspuns. Mi-ai dezvaluit ca, niciodata, niciun material, mai ales o fiinta umana, nu se modeleaza cu pana, ci cu dalta si ciocanul. Acestea pot fi dureri, dezamagiri sau iubiri de nestavilit, care muta muntii.
Cred ca as fi fost o altfel de fiinta fara incercarile din casnicia mea si inteleg acum, desi nu mi-e deloc usor sa accept, stii doar, de ce ai lasat inima sa ia decizia acum 11 ani si nu mintea. Cu cat e mai greu, cu atat ma gandesc ca ai mai multa incredere in mine ca pot. Stiu ca nu ne lasi sa ducem mai mult decat putem, doar esti parinte iubitor inainte de toate si de aceea ma gandesc ca Tu trebuie sa ma vezi foarte puternica. Si cum Tu esti singurul care ma cunosti, Te cred si Iti multumesc pentru incredere. Iarta-mi lamentarile, mania nemasurata, simtul distorsionat a ceea ce "mi se cuvine", ignoranta fata de celalalt. Cand si aceasta batalie va fi incheiata, voi fi si mai aproape de Tine pentru ca voi fi surmontat toate aceste bariere intre sufletul meu si adevarata iubire crestineasca.
Poti sa crezi ca era sa ma pierd complet? Ca nu Te-am mai auzit deloc si ca m-am gandit ca m-ai lasat? Dovada clara ca nu era asa este chiar faptul ca Te cautam in nestire. Am cazut dar, in cadere, am prins mana Ta intinsa printr-un prieten pe cat de neasteptat pe atat de REALsi RAR. Doamne, ce lupta! Pe viata si pe moarte. Ce groaznica e negura depresiei!!! Ma uit si acum cu durere la cei ce judeca si eticheteaza semenii aflati in asa o grozava incercare. Cum poti vorbi despre asta netraind-o? Cum poti vorbi de deznadejde pura, de singuratate covarsitoare, de teama atotstapanitoare cand nu le-ai trait? Cum poti emite retete? Cum poti spune ca acele suflete sunt bolnave? Poate ele sunt chiar sanatoase dar traiesc intr-o lume bolnava si asta le sufoca si le arunca in prapastia fara fund a “uratei”.
Iti multumesc ca nu m-ai lasat sa ma pierd dar iti multumesc si ca m-ai lasat sa cad. In cadere fiind, nu m-am mai putut pacali, nu mi-am mai putut oferi jumatati de masura, m-am prins cu toata fiinta de Tine. Cu adevarat! Si, Doamne, ce lumina am descoperit! Pe cat de mare caderea, pe atat de minunata ridicarea! Asa cum nu as fi fost ceea ce sunt azi fara studii, familie, prieteni si tot ce mi-ai dat, la fel n-as fi fost fara cadere. E o lectie care m-a educat pe de-a-ntregul, ca fiinta.
Cum stiu ca imi vorbesti? Raspunsurile Tale sunt certitudini care mi se dezvaluie in suflet si ma umplu de bucurie. La "jumatatea vietii" am realizat o regula calauzitoare. Raspunsul la intrebarea "ce fac e bine sau e rau?" e in noi. E in noi care suntem din Tine, care esti in noi. Ca sa aflam raspunsul la aceasta intrebare existentiala e necesar doar sa ne deschidem "urechea interioara" catre Tine care esti in noi si sa vedem ce ne spui. Pacea interioara si certitudinea binelui, linistea cu noi insine vor fi INTOTDEAUNA semnale ca ne aflam pe un drum bun. Nelinistea, angoasa, mania, frustrarea sunt semnale de alarma – ceva nu e in regula. Nici un raspuns nu este in afara noastra, adevarul nu este dincolo de noi. El e chiar in noi, esti Tu! SLAVA TIE!
Sunt superficiala – e o eticheta pe care am primit-o in adolescenta de la un baiat care ma placea si caruia i-am parut inaccesibila, deci acra.
Desi ma lupt cu perfectionismul in viata de zi cu zi, in relatia noastra trebuie sa recunosc, si Tu stii bine ca sunt superficiala. Te uit, Te caut doar in momente libere, la nevoie, Te gasesc rar, vorbim putin, ascult si mai putin. Tu stii mai bine – sper ca am dreptate cand spun ca – Te vreau in viata mea mai mult. Dar sunt un om slab, pe care toata viata l-ai dus de mana.
Cand nu-mi gasesc cuvintele in rugaciune (adesea, din pacate), meditez asupra acestui fapt: cum m-ai dus de mana si uneori m-ai tinut in brate. Si meditatia ma duce invariabil la aceeasi concluzie: SLAVA TIE!!
Cuvinte mari? Slogane? Uite…
Tii minte cand aveam 15 ani? Am zburat pentru prima data peste ocean pentru, credeam eu, o simpla aventura. Dar Tu stiai ca e doar un inceput si ca m-ai "impins" catre un drum care avea sa ma duca la implinire. Am cunoscut oameni care au insemnat piloni de sustinere si am inceput prietenii ce inca dureaza, dupa 18 ani.
Mi Te si inchipui langa noi, nevazut dar simtit in iubire si liniste, un zambet sincer, parintesc si prietenesc in acelasi timp, atotstiutor, dar relaxat, cu iubire si mila, teama pentru noi in fata alegerii.
La 18 ani primeam prima lovitura (eu asa credeam…). Mai stii cat am plans cand nu am intrat la facultate? Credeam ca lumea s-a sfarsit (ha, ha cred ca Te mai si amuzi, bonom asa, cat de impresionant de mareti ne credem – auzi, "lumea s-a sfarsit" …) dar Tu m-ai luat de mana si m-ai tinut strans, sa nu ies de pe Cale si mi-ai aratat ca drumul meu era altul. Rezultatul acestui "esec" a fost primul meu job real (deschizator de drumuri) si o alta facultate care mi-a placut si m-a ajutat. Si momentele grele nici nu incepusera.
Ai fost langa mine cand m-am casatorit desi eu nu Te stiam, cand familia mea trecea prin momente grele. Iti multumesc ca mi-ar rabdat propria-mi pacalire si ca Te-ai lasat "minimalizat", redus la proportii omenesti cand eu am avut impresia ca Te-am gasit in ritualuri, programe de rugaciune scrise pe hartie, zeci de carti cumparate si servicii aduse bisericii. Mi-ai inteles cautarea si chiar daca drumul era paralel cu Calea, ai stiut ca ma va duce la Tine la un moment dat – cand ochii mi se vor deschide, cand voi VEDEA.
Privesc in urma ca sa vad doar cat de adevarat este ca timpul Tau nu se aseamana cu al nostru. Cati ani Te-am rugat (sau cel putin am crezut ca o fac) sa imi dai un copil? Si TU ma invatai, cu fiecare zi, luna sau an lectia rabdarii. Rabdandu-mi toate revoltarile si parasirile. Pentru ca ai stiut ca atunci cand vei lasa minunea sa se intample, rabdarea este cel mai de folos lucru pentru un parinte. Iti multumesc ca imi ierti razvratirile prostesti nu vreau sa spun acum decat SLAVA TIE DOAMNE pentru toata "regia" vietii mele.
Ai inceput sa imi vorbesti direct si tare cand s-a nascut Matei (e oare intamplator faptul ca am ajuns si eu si sotul, care rar suntem de acord din prima, la acelasi nume ce inseamna "daruit de Dumnezeu" in cateva secunde?). Nu cred in instincte animalice materne, cred in vocea parinteasca suprema care ne sopteste iubitor ce sa facem. Si acum raman mirata de multe dintre deciziile mele si de usurinta cu care le-am aplicat. Dar, de fapt, daca ma gandesc mai bine, mi-a fost asa de usor pentru ca m-ai tinut de mana. SLAVA TIE! Stiu ca sunt doar la un alt inceput de drum dar am cel mai tare supporter si am credinta.
Aveam 22 de ani cand m-am casatorit. Tu stii de ce. Tu stii ca ma consuma iubirea pentru omul de langa mine, imi stii noptile nedormite, grijile, dezamagirile, fericirea la o simpla privire de-a lui, plutirea, caderile, stii mai mult decat mine si clar mai mult decat el. Dupa 11 ani de la unirea noastra (si inca 7 ani de la prima intalnire), intr-un moment de adanca deznadejde stii ca Te-am intrebat de ce nu mi-ai aratat si atunci ceea ce descopar acum, de ce nu mi-ai luat macar o clipa filtrul infatuat al dragostei de pe ochi pentru ca sa vad realitatea. Iti multumesc pentru raspuns. Mi-ai dezvaluit ca, niciodata, niciun material, mai ales o fiinta umana, nu se modeleaza cu pana, ci cu dalta si ciocanul. Acestea pot fi dureri, dezamagiri sau iubiri de nestavilit, care muta muntii.
Cred ca as fi fost o altfel de fiinta fara incercarile din casnicia mea si inteleg acum, desi nu mi-e deloc usor sa accept, stii doar, de ce ai lasat inima sa ia decizia acum 11 ani si nu mintea. Cu cat e mai greu, cu atat ma gandesc ca ai mai multa incredere in mine ca pot. Stiu ca nu ne lasi sa ducem mai mult decat putem, doar esti parinte iubitor inainte de toate si de aceea ma gandesc ca Tu trebuie sa ma vezi foarte puternica. Si cum Tu esti singurul care ma cunosti, Te cred si Iti multumesc pentru incredere. Iarta-mi lamentarile, mania nemasurata, simtul distorsionat a ceea ce "mi se cuvine", ignoranta fata de celalalt. Cand si aceasta batalie va fi incheiata, voi fi si mai aproape de Tine pentru ca voi fi surmontat toate aceste bariere intre sufletul meu si adevarata iubire crestineasca.
Poti sa crezi ca era sa ma pierd complet? Ca nu Te-am mai auzit deloc si ca m-am gandit ca m-ai lasat? Dovada clara ca nu era asa este chiar faptul ca Te cautam in nestire. Am cazut dar, in cadere, am prins mana Ta intinsa printr-un prieten pe cat de neasteptat pe atat de REALsi RAR. Doamne, ce lupta! Pe viata si pe moarte. Ce groaznica e negura depresiei!!! Ma uit si acum cu durere la cei ce judeca si eticheteaza semenii aflati in asa o grozava incercare. Cum poti vorbi despre asta netraind-o? Cum poti vorbi de deznadejde pura, de singuratate covarsitoare, de teama atotstapanitoare cand nu le-ai trait? Cum poti emite retete? Cum poti spune ca acele suflete sunt bolnave? Poate ele sunt chiar sanatoase dar traiesc intr-o lume bolnava si asta le sufoca si le arunca in prapastia fara fund a “uratei”.
Iti multumesc ca nu m-ai lasat sa ma pierd dar iti multumesc si ca m-ai lasat sa cad. In cadere fiind, nu m-am mai putut pacali, nu mi-am mai putut oferi jumatati de masura, m-am prins cu toata fiinta de Tine. Cu adevarat! Si, Doamne, ce lumina am descoperit! Pe cat de mare caderea, pe atat de minunata ridicarea! Asa cum nu as fi fost ceea ce sunt azi fara studii, familie, prieteni si tot ce mi-ai dat, la fel n-as fi fost fara cadere. E o lectie care m-a educat pe de-a-ntregul, ca fiinta.
Cum stiu ca imi vorbesti? Raspunsurile Tale sunt certitudini care mi se dezvaluie in suflet si ma umplu de bucurie. La "jumatatea vietii" am realizat o regula calauzitoare. Raspunsul la intrebarea "ce fac e bine sau e rau?" e in noi. E in noi care suntem din Tine, care esti in noi. Ca sa aflam raspunsul la aceasta intrebare existentiala e necesar doar sa ne deschidem "urechea interioara" catre Tine care esti in noi si sa vedem ce ne spui. Pacea interioara si certitudinea binelui, linistea cu noi insine vor fi INTOTDEAUNA semnale ca ne aflam pe un drum bun. Nelinistea, angoasa, mania, frustrarea sunt semnale de alarma – ceva nu e in regula. Nici un raspuns nu este in afara noastra, adevarul nu este dincolo de noi. El e chiar in noi, esti Tu! SLAVA TIE!
- Catalina -
Nota Feminis.ro: Acest material apartine unei cititoare Feminis.ro, trimis pe adresa de email [email protected]
pentru publicarea lui in “Jurnalul de cititoare”
pentru publicarea lui in “Jurnalul de cititoare”
Povestea ta de dragoste, drama ta sau modul in care ai reflectat la viata pornind de la o intamplare devin pentru noi adevarate pastile de inspiratie. Pune si tu o fila de poveste in “Jurnalul de cititoare” si trimite-ne randurile tale prin e-mail la adresa [email protected]
* Redactia Feminis.ro isi rezerva dreptul de a modera materialele primite si de a le publica sub aceasta rezerva.
* Redactia Feminis.ro isi rezerva dreptul de a edita, transforma si sterge comentariile postate de cititori in cazul in care nu sunt respectate conditiile de etica.
Marea iubire nu e una singura
"DIVORT" la aeroport
