Oameni frumosi.
Exista. N-au urmat cararea ”Exit”.
Sunt oamenii in ale caror cupe iti vine sa-ti torni cafeaua interioara ca sa adormi zatul.
Surasul gadilat din ceasca de ceasca tradeaza fisuri,
indiferent de masca.
Frumoasa e lumina sparta in vitralii,
perplexitatea culorilor in engrame.
Un om frumos te roteste spre tine.
Asa: Te-apuca de-un deget si iti ameteste ghemul interior in infinita linearitate.
Privirile-ti fug cu piruetele, se topesc pe culori,
se leagana pe margini de zori
si, cateodata, plutesc si pe nori.
E magicianul pentru care inima se duce-n esarfe sifonate, pacalind realitatea.
Stiu ca m-a gasit un om frumos
cand deschid o carte si nu mai disting randurile, de lumina,
cand o nota muzicala a alunecat de pe corzi, pe cord,
cand o privire a refractat un ascunvis,
cand un zambet – Sisif isi sustine obrajii, bland.
Oricine ne-o fi dezavrajit,
n-a stiut ca frumosul nu-i cuminte,
ca pur si simplu nu se dezminte.
E nisip ratacind in vant,
imposibil de prins intr-un pumn de cuvant.
Si-acum, e adevarat ca suna ca un indepartat cant,
dar eu tot acasa sunt.
Singuratatea neciopleste individualitatea,
dar apropierea de oamenii frumosi o slefuieste.
Gand alb
Intr-o suflare
