Ne-linistea noastra cea de toate zilele

Am un respect si o admiratie nemasurate pentru austrieci, insa politetea lor mi se pare, inca de-acum 14 ani, de la prima mea intalnire cu ei, apasatoare si aproape exasperanta. Mi-am dat seama ca, intr-o mare masura, imi lipseau privirile directe, curioase, cateodata excesive sau chiar ostile, ori zambetele, cu care ma intalnesc aici pe strada. Acolo au fost inlocuite de discretie, retinere si rezerva, cele trei principii care par sa stea la baza tuturor interactiunilor sociale.

Si cum tot mi-era dor de felul nostru latin-balcanic de-a fi, cum am venit m-am intalnit cu manifestarile lui plenare. In prima dimineata dupa intoarcere am avut deosebita neplacere sa fiu trezita la ora 6 de un claxon. Si nu unul scurt-iritat, care ar mai fi fost scuzabil, ci unul luuung, perseverent-isteric, sa fi tot tinut vreo 10-12 secunde.

In timpul zilei am continuat sa aud urletul obsesiv si disperat al claxoanelor abuzate de multi, prea multi oameni. Sau poate oamenii insisi erau asa... Si de atunci aud in fiecare zi interminabile balade claxonante, la care, dupa haosul fonic pare ca participa, cu mare bucurie si cu spor, marea majoritate a populatiei motorizate din Bucuresti. Sunt convinsa ca ele, claxoanele, racneau cu aceeasi frenezie si inainte, cum insa supravietuirea in Bucuresti necesita un grad mare de adaptabilitate, cred ca pur si simplu ma obisnuisem cu ele; le auzeam, ma enervau, dar nu mai reactionam atat de vehement. Acum, insa, ma zgarie pe timpan si ma irita ingrozitor, mai ales ca se aud la orice ora; mai pe scurt: le suport greu. Motivul e foarte simplu: in tara mai sus amintita nu am auzit in 2 saptamani decat 1 (un!) claxon si acela foarte scurt, deci rezonabil. Sa fi fost oare penuria asta de claxoane datorata placutelor cu „Claxonatul interzis" de la intrarea in localitati? Sau sa fie de la politetea, discretia si retinerea, care mi-au devenit brusc foarte simpatice, in contrast cu exhibarile noastre zgomotoase si haotice? Am citit si am auzit foarte multe explicatii pentru relatia aproape patologic de stransa pe care unii dintre concitadinii nostri soferi o cultiva cu claxoanele lor. Unele chiar haioase, care explica folosirea intensa a claxonului prin nevoia de control pe care omul modern nu si-o mai poate satisface, asemenea stramosilor nostri pastori, prin fluieraturi sau zbierete, asa ca recurge la salvatorul claxon. Viziunea mea personala asupra subiectului e ca degraba-si -indelung-apasatorii pe claxon se impart in doua mari categorii: justitiarii – cei care iritati la culme de greselile flagrante si lipsa de bun simt a celorlalti participanti la trafic, folosesc entuziast claxonul cu rol zadarnic coercitiv, nedandu-si seama ca in felul asta se transforma si ei in agresori ai foarte multor oameni care n-au gresit cu nimic si a doua categorie – frustratii, care si-au gasit in claxon o eliberare cathartica, cea mai accesibila supapa de deversare asupra lumii a tuturor nemultumirilor, frustrarilor, dezamagirilor altfel refulate cu grija, ascunse departe de ochii si urechile tuturor. Sunt si cei care claxoneaza de placere sau degeaba. Iar cei care claxoneaza justificat sunt in procent infim.

Evident, clasificarea e foarte generala, ar mai fi multe subcategorii, insa acul cu care poate fi intepat sau fisurat cojocul gros al claxonagitei cronice e acelasi. Si cred ca ia forma primului principiu al influentarii, despre care ne vorbea la un moment dat Adi Stanciu la Erisma, conform caruia, intr-o relatie, e bine sa fii intotdeauna primul care face concesii, care ofera ceva sau care lasa de la el, iar celalalt iti va raspunde la fel. Asta cred ca s-ar traduce cam asa: cand lumea din jur claxoneaza de zor si fara rost, tu sa dai cel mult flash-uri, sa zambesti in loc sa claxonezi nervos inapoi, sau pur si simplu sa astepti linistit. Adica sa fii normal. Nu e simplu si nici usor de crezut ca daca tu vei face un prim pas spre normalitate, celalalt il va face pe al doilea si poate va veti intalni la mijloc. De fapt, la cum arata totul in jur, se prea poate ca asta sa sune a curat idealism. Insa chiar daca celalalt nu-ti raspunde si tot ce faci arata ca un monolog trist, tot ramai cu marea satisfactie ca esti un puncticel de normalitate intr-o lume razna si ca, cel putin in ograda ta, lucrurile arata mai armonios si suna mai linistit.

Stiu ca nu e totuna, insa daca oamenii straini pe care i-am intalnit au putut sa treaca peste traditionala lor retinere si sa-si ridice ochii, sa-mi raspunda la salut, sa ma priveasca si chiar sa-mi zambeasca, doar pentru ca eu am facut primul pas spre ei, atunci poate ca la un moment dat se va putea si la noi ca, pornind de la puncticelele individuale de normalitate si ceilalti sa-si puna intrebari, sa se molipseasca cumva si sa-si doreasca si ei o lume mai normala si, ca tot era vorba de claxoane, mai linistita si fara stridente inutile. Si cred ca totul poate porni de la acele puncticele, de la acei cativa oameni care incep prin a da un semn de normalitate pentru ei insisi si pentru cei din jur. In fond, pana si universul asta mare a pornit tot de la un puncticel...