În toti aniii astia ai mei, te-am vazut si linistita si furioasa, spumegând si gemând, rostindu-ti nesfârsitul cântec al valurilor. Te-am simtit calda, regasind în apele tale rasfatul dulce din pântecul mamei mele, dar si rece, amortindu-mi simturile si revigorându-ma, trezindu-ma din amorteala vietii cotidiene.
Am petrecut multe clipe pe malul tau, jucându-ma cu miliardele de particule pe care le-ai cernut în rarunchii tai si le-ai asternut la picioarele noastre, ca o ofranda, ca o momeala, pentru a ne întoarce în mod repetat sa ne reunim cu lichidul primordial, sa ne reîntoarcem la inceputuri. Sa ne reamintim cine am fost si de unde am plecat.
Multi nu rezista si redevin copii la picioarele tale, cuprinsi de entuziasmul cu care va reîntalneati altadata. Pe altii îi cuprinde nostalgia vremurilor demult apuse si ramân pe tarmul tau contemplându-te pe tine si viata pe care au trait-o.
Te simt ca pe o fiinta suprema, ca pe o mama universala si ma simt atât de mica si neînsemnata in momentul în care apele tale ma cuprind. Ai o putere incomensurabila, ne-ai dovedit-o de atâtea ori, si totusi cutezam a te înfrunta strabatându-te în lung si în lat, prin interiorul tau cercetându-te dar si plutind pe suprafata ta fragila si puternica totodata.
Ne hranesti cu vietatile tale, ne încânti privirile cu comorile tale ascunse, ne domolesti tumultul vietii noastre prin cântecul valurilor tale. Ai puteri tamaduitoare dar poti lua si vieti, pe multi îi înspaimânti dar pe si mai multi îi bucuri si îi dezmierzi cu dulcile tale soapte.
Esti muza scriitorilor si poetilor, pe malurile tale se infiripa multe povesti de dragoste, dar si multe lacrimi ti-au udat tarmurile.
Când nu te vad, simt ca nu respir. Corpul meu tânjeste dupa mângâierile tale si ma arunc in apele tale însetata si tulburata de fiecare data când ajung la tine.
Apoi poposesc în tihna pe tarmul tau si te las sa ma vindeci.
Pe tocuri, Doamnelor?
Noi ce facem cand ne pleaca copiii?
