Mananca tot!

Mai exista si in ziua de azi parinti care isi forteaza copiii sa manance tot din farfurie. Fie ca pot sau nu. Nu conteaza! Nu inteleg ei prea bine cum gandeste parintele stomacul unui copil si de ce il obliga sa manance mai mult decat poate. Ca sa nu mai vorbim despre mancaruri pe care nu le agreaza sau pe care le respinge din instinct, simtind ca nu ii fac bine.

Astfel de parinti au crescut la fel, obligati si fortati la randul lor sa se lupte cu tot ce e in farfurie. Sau au avut perioade in care mancarea a fost pe sponci, pe apucate si au ramas cu aceasta temere in suflet, ca or sa ramana nemancati, asa ca mananca tot din farfurie, chiar daca au senzatia de prea plin. De aici si ideea ca trebuie mancat tot din farfurie, ca nu se poate irosi sau arunca nimic.

Faptul ca un copil refuza mancarea, o ocoleste, o amana, poate sa insemne multe lucruri. Dar disperarea parintelui care se simte dator sa pompeze in copilul lui, pentru ca asa il face mare, nu mai lasa loc de gandire. Nici macar de o intrebare: de ce nu mai vrea sa manance copilul? Mancarea mea nu mai e buna? S-a plictisit poate de acelasi meniu? Are ceva pe sufletel sau in mintea lui, care il framanta? Se teme de ceva? Iata cateva din multele intrebari al caror raspuns, daca ar fi cautat si gasit, atat parintii cat si copiii ar scapa de multe batai de cap inutile.

Ce te faci cand tatal forteaza copilul sa manance, dar tu ca mama, nu esti de acord cu treaba asta? Unele mame uita ca ele au purtat in pantece, timp de 9 luni, acel copil. Si ca sunt mult mai in masura sa stie ce poate acesta si, chiar sa ii tina partea. Cunosc o astfel de mama care nu a acceptat din start sa isi forteze copilul la masa. Nu i s-a parut nici firesc, nici corect sa faca asta. Asa ca nu l-a lasat nici pe sot, pe tatal copilului, sa adopte metoda: Mananca tot din farfurie, sau nu te ridici de la masa.

Imi aduc aminte de o zi la gradinita. Era masa de seara si ne servisera macaroane cu branza. Nu mai tin minte daca imi placeau sau nu, daca erau bune sau nu; stiu doar ca mancasem cat avusesem nevoie si ca nu mai puteam. Am fost pedepsita sa raman in sala de mese, pana mananc tot. Dupa vreo ora si jumatate (cred), eram tot in fata farfuriei, cu mancarea rece de acum, si o rascoleam dezolant cu furculita si cu capul in cealalta mana, obosita si intristata. In cele din urma, educatoarea a venit dupa mine si mi-a spus ca pot sa ma duc la culcare. M-am uitat la ea adormita si amarata, intreband-o din privire: Si nu puteai sa imi spui asta acum 2 ore? Ca tot n-am mai mancat nimic intre timp.

Nu fusese un razboi de forte, care cedeaza prima. Pur si simplu nu mai putusem manca. Ce rost a avut toata acea pedeapsa inutila care n-a dus la nimic? Sa imi arate ca ea e cea mare si tare, care hotaraste. Asta stiam deja, copil fiind.

Ce nu stiu multi parinti cand se inhama la aceasta lupta inutila cu copilul (sau vointa lui de acceptare) e ca obligandu-l si fortandu-l nu fac nimic altceva decat sa se auto-discrediteze. Copiii nu stiu ei multe, nu inteleg si mai multe, insa se nasc cu bun simt. Si a forta aiurea un copil sa manance e ceva lipsit de logica, chiar si pentru ei, mititeii. Faptul ca nu pot termina ce au in farfurie nu inseamna ca nu respecta mancarea sau ca nu te respecta pe tine si munca ta (gatitul in sine). Pur si simplu incearca sa iti spuna ca nu mai pot sau, cu totul altceva. Mai bine afla ce, decat sa iti faci din propriul copil un adversar si un dusman.