Intre dorinta si realitate

Solutionarea problemei dintre dorinta si realitate este o tema permanenta. Din acest punct de vedere putem spune ca la inceput a fost dorinta, iar inaintea ei realitatea. Faptul de a avea o dorinta presupune asumarea ei, dorinta odata preluata devine o tema proprie. Dar aceasta dorinta este posibila in contextul realitatii ceea ce complica mult lucrurile. Sa ai o dorinta este un lucru real, dorinta insa nu face parte din contextul realitatii dar presupune ca realizarea ei sa fie in realitate.

Fiecare pacient al unei psihoterapii este pus in situatia sa rezolve aceasta dilema, aceasta situatie. De aici se diversifica mult universul.

Unii prefera sa isi izoleze lumea dorintelor si sa faca din ele fantasma si vis, cu alte cuvinte sa isi realizeze visele in universul propriu si sa-si creeze o lume proprie care este diferita si „rupta” mai mult sau mai putin de ceea ce este realitate. Aici, in acest univers, se va produce totul, se va realiza lumea in ansamblul sau. Aici se vor produce multe drame si multe sperante. Ei vor cauta prin psihoterapie sa iasa din lumea lor si sa vada „lumea celorlalti”.

Altii vor cauta sa scape de propriile dorinte, vor cauta o lumea in care realitatea este pura, ei isi vor forma un ideal de a nu simti propria dorinta. Pentru ei lumea propriilor dorinte este un inamic pe care vor cauta sa-l nimiceasca prin orice mijloace. Aceasta lupta este sortita esecului pentru ca presupune distrugerea realitatii psihice proprii care este unica si diferita de a celorlalti. Consecinta luptei va fi o cautare disperata a ceva similar unei cunoscute replici: „a cauta o pisica neagra intr-o camera intunecata cand pisica nu e acolo”.

Altii vor cauta sa scape de presiunea dorintei prin tot felul de strategii autoimpuse. Sa nu se mai gandeasca, sa nu mai simta anxietate, sa aiba o gandire pozitiva, sa fie optimisti sunt tot felul de autopropuneri puternic promovate de literatura motivationala. Speranta unei strategii optime care sa scape de presiunea dorintei si de necesitatea realitatii. Cand un pacient care utilizeaza asemenea strategii, se ajunge inerent la a le analiza, de multe ori „demonta” pentru ca, de multe ori, devin chiar inamici in calea vindecarii. „Cum ai putea sa vezi ce te doare de fapt, daca iti impui sa ai o gandire pozitiva?” „Impune” este aici verbul cheie pentru ca el duce la ideea ca aceasta se face impotriva a ceea ce se simte in realitatea psihica inconstienta.

Altii vor nega ca exista o diferenta intre realitate si dorinta. Lumea pentru ei este fara limita iar ceea ce este real sunt cateva obstacole de indepartat cu usurinta. Comportamentul lor este uneori mai greu de inteles de ceilalti. Daca te duci in vizita la cineva si iti vine sa spargi un geam, te duci si il spargi pentru ca asa e dorinta iar realitatea nu pare a exista ca fiind diferita de lumea proprie. In mod obisnuit, in calea dorintei, se gasesc tot felul de piedici. Pe acest exemplu caricaturial am vorbi despre morala, despre proprietate, despre anumite interdictii. Dar pe acest mod de abordare aceasta diferenta nu ar mai exista. Iar acest lucru presupune nu atat negarea realitatii cat negarea limitei care separa universul intern de realitatea externa.

O alta abordare a acestui permanent conflict intre dorinta si realitate este dat de delegarea dorintei catre altul. Multi parinti il utilizeaza. „Vreau sa merg cu copilul in excursie pentru ca el vrea”. In fapt dorinta este a parintelui de a face lucrul respectiv si ea este delegata pentru ca nu isi permite asumarea ei. Prin delegare ceea ce se castiga este confortul si sentimentul utilitatii. Multe grupuri functioneaza astfel, se deleaga conducatorului formal sau informal realizarea dorintei si modul de realizare, castigandu-se un confort psihic.

Pentru fiecare situatie, psihoterapeutul si pacientul sunt mereu pusi in situatia sa gaseasca raspunsul la o intrebare – „despre ce este vorba, de fapt, aici”. In acest mod, pacientul castiga un mod propriu, autentic de a fi atat in dorinta cat si in realitate.