Incaleca pe o sa si spune-ne povestea ta

Pe adresa [email protected] au fost trimise urmatoarele povesti la concursul organizat de Feminis.ro si Veloteca. Trimite-ne si tu povestea ta despre biciclete!

 Pentru concursul:  Incaleca pe o sa si spune-ne povestea ta

Constantin Marin-Dan- Mosu' si bicicleta ruseasca - intamplare adevarata

Era in vara anului 1985. Aveam 12 ani. Era varsta la care nu cred ca exista copil sa nu-si doreasca sa pedaleze. Cu toate ca aveam experienta in mersul pe doua roti, bicicleta fiindu-mi tavaras de joaca in curtea suficient de larga pentru viteza, viraje si sarituri, am reusit intr-o zi sa ma dau in spectacol. Nu am uitat nicio clipa intamplarea acelei zile, pe care o pavestesc de fiacare data cand am ocazia, cu mult amuzament.

Dupa cum spuneam era vara, drumul da tara care strabatea satul nostru era plin de pietre si praf. Mai multe fete de varsta mea, printre care unele erau si colege de clasa cu mine, se jucau in drumul pustiu. Nu mai tin minte ce se jucau pentru ca atentia mea era indreptata spre ceva ce nu mai incercasem. Era mult mai mare, mai robust, mai inestetic decat finuta mea bicicleta. Era o bicicleta ruseasca cu ruda! Asa i se spunea. Un prieten mai mare decat mine si ca fizic si ca varsta si-a facut aparitia cu ea, precum un calaret pe un cal mare si greoi. M-am uitat...n-am zis nimic.

Prietenul s-a mai dat o tura prin praful satului. Eu priveam in continuare tacut cu mainile alungite  pana la genunchi. Nu era ce nu mai vazusem. Era plin satul de astfel de biciclete, dar era pentru prima oara cand puteam cere voie sa ma dau si eu pe asa ceva. Doar era prietenul meu...S-a intors la mine. Vrei?  M-a intrebat el. Am ezitat. Era prea mare pentru mine si ma speria elementul in plus: ruda. Am zis totusi un da nesigur si am luat-o in primire. Atunci am constatat ca nu de ruda trebuia sa-mi fie frica, ci de greutatea ei.

 Am simtit ca ma impinge in ce parte vrea ea. Nici nu era de mirare ca la 12 ani sa stapanesc ideile vecinilor nostri care nu s-au zgarcit la a pune fier. Am reusit sa ma urc pe ea si putin dezechilibrat am pornit. Usor m-am obisnuit cu ea si era interesanta trecerea de la bicicleta mea la aceasta. Eram mai sus si ma simteam mai puternic. Am inceput sa prind viteza din ce in ce mai mare.  Fetele, nu stiu de ce , la un moment dat s-au prins de maini, asemeni unui lant si s-au asezat in calea mea. Dar se pare ca acest lant  nu a fost pus doar in calea mea ci si in calea mosului meu (nas la botez), un om la 50 de ani, care venea de la cumparaturi  de la magazinul din centrul satului si se indrepta spre casa. Mosul a incercat sa ocoleasca lantul fetelor pe la unul din capetele lui. Eu am ales acelasi capat dar in viteza mult mai mare decat el.

Nu am avut timp sa fac nimic pentru a opri bicicleta, era complicat, trebuia sa pedalez invers iar ce a urmat este usor de ghicit. Am intrat in plin in mosul meu care a cazut pe burta iar eu si bicicleta peste el, iar cumparaturile imprastiate printre noi. M-am ridicat si sub tensiunea si spaima momentului nu am fost in stare sa formulez nicio scuza. Am intrebat doar sec: Ce faceti musu'?

Am mai mers pe urma cu bicicleta dar fara evenimente pentru ca mosul nu mi-a mai iesit in cale.

Alexandra Agop- Bicicleta mea

Am avut si eu, cand aveam vreo 6-7 ani, o bicicleta. Nu era o bicicleta sofisticata, scumpa, era pur si simplu o bicicleta care avea doua roti ajutatoare, care se puteau detasa dupa ce invatai sa mergi cu ea si care era...a mea! Eram tare mandra, imi facea o deosebita placere sa incalec pe sa si sa o "etalez" pe strazile invecinate, sa mi-o admire si prietenii si vecinii! La inceput, am incercat sa invat sa merg cu ea pe trotuarul din fata casei, era destul de lung, asa ca in scurt timp incercat "scheme" cu "mersul pe bicicleta fara maini" sau "mersul pe bicicleta in picioare" (fara a avea insa curajul sad au jos rotile ajutatoare, paradoxal, nu?) :)

Dar tocmai cand "ma imprietenisem" mai tare de comoara mea pe doua roti de care ma atasasem foarte mult s-a intamplat ceva care a schimbat brusc firul povestii... Matusa mea m-a rugat sa ii imprumut bicicleta mea verisorului meu, Cosmin, caruia ii cumparasera o bicicleta noua, Pegas, dar pe care nu putea merge si o vroia pe a mea ca sa invete mai usor mersul pe bicicleta. Bineinteles ca nu am putut sa o refuz, mai ales ca era matusa mea preferata, cu toate ca aveam inima indoita si avea sa imi lipseasca bicicleta...

Au trecut anii, varul meu a invatat sa mearga pe bicicleta mea, a trecut apoi la Pegas si eu am ramas fara bicicleta, el uitand sa mi-o restituie, ca sa continui si eu procesul de invatare al mersului pe bicicleta. Evident, eu am crescut, bicicleta deja era prea mica pentru corpul meu (si in plus era si cam zgariata, va dati seama cate cazaturi o fi indurate). Asa ca m-am resemnat cu gandul ca cel putin mi-am ajutat familia si poate, candva, voi avea o alta bicicleta.

Acum am, e adevarat, o bicicleta, stationara, pe care ma urc aproape zilnic in incercarea de a ma mentine in forma, mai ales ca am si un bebe de 13 luni si nu am posibilitatea sa merg la sala. Dar mi-as dori o bicicleta adevarata, cu care sa ma pot plimba pe strada, in aer liber, cu vantul in fata si cu amintirile anilor de demult... in buzunarele memoriei! :)

Poate si fetitei mele i-am transmis aceasta pasiune si peste cativa ani, cine stie, ne vom plimba pe strazile vecine, fiecare pe bicicleta ei! Ar fi frumos! E un vis care sper sa devina realitate!