"If you are lucky enough to be in the mountains, you are lucky enough"

Am stat 23 de zile pe zapada si gheata, in Alaska, pe unul dintre cei mai frigurosi munti din lume. Citisem multe despre acest munte inainte sa plec, dar nu ma asteptam ca tocmai eu sa trec prin experiente ce-mi vor schimba viata pentru totdeauna.

Muntele este marea mea pasiune. Am copilarit in Predeal, unde mergeam cu bunica la cules de plante medicinale, fructe de padure si lemne de foc in padurile dinspre Trei Brazi. Cand am crescut, am descoperit potecile si cabanele din Bucegi si de atunci urc cat pot de des pe munte.

In 2008 am urcat prima oara la altitudine, pe cel mai inalt varf din Mexic - Pico de Orizaba 5636m. A urmat in 2009 Elbrus, cel mai inalt varf din Europa, iar anul acesta pasii m-au purtat in Alaska. Expeditiile pe muntii inalti sunt o experienta extraordinara! Totul, incepand cu pregatirea, antrenamentul, escaladarea propriu-zisa, revenirea la altitudini mai joase si impartasirea experientei, te conduc intr-o alta lume, in care parca te nasti din nou si in care desoperi resurse inepuizabile, care te sustin si te conduc mai aproape de cine esti cu adevarat.

Pentru varful Denali (i se mai spune si Mc'Kinley si are o altitudine de 6124m) am facut echipa cu o buna prietena, Ioana Molnar. Pregatirile au inceput prin ianuarie, cu concentrare maxima in mai. A fost un adevarat tur de forta, pentru ca inainte cu o saptamana de a pleca, inca mai alergam dupa echipament, aveam de finalizat treburile de la birou, abia ma mutasem in casa noua, dadeam interviuri si finalizam strategia de comunicare. Le multumesc tuturor prietenilor mei pentru ca mi-au fost alaturi in acea perioada in care stresul a atins cote alarmante.

Pe 27 mai am plecat spre Alaska. Au urmat si acolo doua zile de cumparaturi si alergatura, combinata cu diferenta de fus orar si de faptul ca e tot timpul zi. Pe 30 am plecat in sfarsit pe munte. Am zburat aproximativ o ora cu un avion mic, din oraselul Talkeetna pe ghetar, unde prima senzatie pe care am avut-o a fost ca sunt pe o insula pustie, pe care supravietuirea va fi primordiala. A fost insa prima noapte in care am dormit bine, linistita ca am lasat stresul orasului in urma.

A doua zi am plecat din Base Camp spre inima muntelui, pe rachete de zapada, printre crevase, cu un rucsac in spate si o geanta pe sanie, ce cantareau impreuna aproape 60 de kg. Punerea si strangerea cortului si a bagajelor, ne lua cam doua ore. Topeam de mai multe ori pe zi zapada pentru apa si mancare. Toate astea le faceam adesea pe ninsoare, insa cel mai greu era la sfarsitul zilei, dupa multe ore de mers, pe frig, cand trebuia sa pregatim platforma de cort, iar in taberele superioare sa construim ziduri de gheata pentru a ne proteja de vant. Zilele se succedau aproape la fel. Distantele dintre tabere sunt lungi si obositoare. Vremea pe acest munte este aproape imposibil de prognozat, ceea ce te impiedica sa-ti faci o planificare riguroasa. Timpul ajunsese o variabila pentru mine, traiam doar clipa, asa cum venea ea: cu ninsoare deasa si ceata, cu picioare inghetate, senzatii de sufocare in timpul noptii, frustrari, vanturi violente, frig constant, mancare de altitudine cu acelasi gust, rucsac greu,d ar si bucuria unei zile cu cer senin, fara incidente, cu peisaje spectaculoase si prietenii cu oameni cu care impartaseam aceeasi frumoasa pasiune pentru munte.

 

 

Aceasta experienta m-a fortat sa nu mai am nicio asteptare. Ziceam ca facem varful cand am urcat prima oara in High Camp (5245m), dar a trebuit sa coboram pentru ca se anunta furtuna. A urmat o saptamana apasatoare, in care organismul nostru a trebuit sa suporte in continuare altitudinea si capriciile vremii. Nu stiam ce aduce ziua urmatoare, se puteau intampla multe sau puteam sa renuntam si sa plecam acasa. In tot acel tinut rece si dur, care m-a solicitat complet pe toate planurile, am avut totusi sentimentul ca n-am unde sa merg, decat inainte. A venit si ziua in care am urcat din nou in High Camp, cu echipament si mancare pentru trei-patru zile. A venit si ziua varfului; o zi perfecta, pe care o asteptam de prea mult timp! Am urcat pana la 5800m si mi s-a facut rau - rau de altitudine. M-am intors. Ma uitam in jur, era atat de frumos! Varful era acolo, la vreo 5-6 ore de mers, iar eu nu mai puteam face un pas in sus. Am coborat singura, incet, cu o durere infernala de cap. A venit si Ioana pe la 22,00. Infipsese steagul, cum spunem noi, alpinistii. Pentru mine a fost intotdeauna importanta calatoria, insa uitandu-ma in ochii ei mi-am dat seama ca si destinatia e la fel de importanta.
 
A doua zi am coborat, fericite. Abia asteptam sa ajungem in civilizatie, sa ne bucuram de comfortul pe care-l lasasem de buna voie in urma. Peisajul din noaptea aceea nu-l voi uita niciodata! Soarele peste crestele inzapezite din stanga mea, iar luna pe dreapta, cerul in culori imposibil de descris, zapada in multe nuante de alb si albastru, nu adia vantul si se vedea pana departe in tundra Alaskana. Coborarea de pe munte nu a fost deloc usoara. Am avut de carat aproape tot atat ca si la urcat, iar sania (ii spuneam Paris, ca asa scria pe ea) o tineam acum in fata mea si se ducea in stanga si-n dreapta, cum voia. Ma simteam ca un cal la caruta si ma saturasem pana peste cap de sanie. Nu mai suportam! Totul mi se parea greu si nu vroiam decat sa se termine o data acel drum fara sfarsit. Ma tot intrebam cum am urcat atat; High Camp mi se parea la capatul lumii. De la Ski Hill la Base Camp doua ganduri: "nu mai pot!" si "you didn't summit!".

A urmat zborul peste ghetar si tundra, inapoi in Talkeetna. Verde! Copaci! Miros de flori, de padure, de pamant reavan! Dus, haine curate, terasa, mancare si bautura pe alese, caldura, aviditate de tot acest nou peisaj pe care aproape il uitasem. Relaxare...in sfarsit si uimire ca exista toate astea!