Usor de zis, dar…cum facem asta? La ce sa renuntam mai intai? Poate la acele “artificii” ce ne enerveaza, ce ne fura din energie, sigur… toti simtim asa si totusi sa incercam sa ne strangem cercul, sa-i avem alaturi doar pe cei in care avem incredere.
Astazi a plecat din tara, definitiv, o foarte buna prietena, am crescut, am lucrat impreuna, avem amintiri commune, a zis ca nu se va mai intoarce, doreste sa-si petreaca viata alaturi de fiul ei intr-un loc in care, crede ea, s-ar simti mai bine si ar fi mai fericita; fireste, vom tine legatura la telefon, pe mail, mess, dar…nu va mai fi acelasi lucru. La sfarsitul saptamanii trecute am cunoscut niste oameni extraordinari (jurnalisti la un radio strain) ne-am inteles imediat, parca ne stiam de o viata, am facut cateva inregistrari radiofonice impreuna cu o alta prietena draga – cantautoarea si actrita Maria Magdalena Danaila – au fost momente pretioase, iata cum viata iti ofera clipe pe care n-ai sa le uiti niciodata.
De curand, am fost cu parintii mei la tara s-o vedem pe bunica Trandafira, are 87 de ani si e un om “painea lui dumnezeu” cum se spune, un model de femeie, vom ajunge si noi la varsta ei? ma intreb, cum va fi atunci?Cum fac bunicii nostri sa fie atat de rezistenti, sa treaca prin viata cu capul sus, sa nu-i ingenuncheze greutatile. Ma uit si la mama mea, o splendoare de femeie, frumoasa si tanara – poarta un nume deosebit: Lizeta - toata viata ei si-a inchinat-o mie, niciodata nu voi putea sa ii multumesc indeajuns pentru tot ce a facut (fireste, impreuna cu minunatul meu tata) pentru mine. Cum poate sa fie femeie, mama, prietena, sotie, toate acestea la un loc fara sa oboseasca, fara sa se planga si sa aiba mereu pe chip acelasi zambet luminos, cum poti ramane atat de dreapta si semeata indiferent de urcusuri sau coborasuri.
Mi-am dorit mereu sa seman cu mama, sa pot privi mereu inainte, sa am forta si curajul de a intelege ca e atat de pretioasa viata si sa am incredere in mine, tot ce m-a invatat mi-a fost de folos, vorbele ei imi sunt mereu in suflet si in minte…si uite ca am inceput sa scriu despre oameni si…am ajuns sa scriu despre mama, cum m-au furat gandurile astea, iertati-ma, dar, e atat de bine cand scrii despre mama…,cat si despre persoanele dragi...
Ce va spuneam? Vorbeam despre oamenii de langa noi, ii privesc cum vin si pleaca si cum fiecare dintre ei iti lasa ceva in urma, o si vad pe o alta fiinta draga matusa Mariana, o femeie splendida, luptatoare si puternica, ma gandesc la bunica Sofia pe care, din pacate, n-am cunoscut-o, dar a fost si ea o femeie frumoasa si blanda.
Se intampla sa primim fara sa cerem: o vorba, un zambet, un salut, un “ce mai faci?”, e de ajuns, nu-i asa? sa primim uneori un mesaj, sau o carte postala, pe acestea chiar nu le vom arunca, nu le vom trece in categoria lucrurilor inutile, ci vor fi asezate in "casuta" sufletului, in raftul cu amintiri pretioase ce ne vor insoti tot restul vietii!
Pana la urma, chiar sunt oameni carora le pasa de noi, restul e doar…
(foto: Angela Baciu si mama Lizeta Susanu)
Cata iubire putem darui...sa daruiesti si sa nu astepti nimic in schimb...
Intai a fost strada/sau poemul strazii
