apoi asezam testamentul. Venea fara graba. La prima vedere, misterios, incercam sa locuiesc doar in palma. Locul micut respira din greu pentru noi. Ne ascundeam la inceput de pietre, curiosi, cu moacele lor hidoase, apoi am invatat sa ne tinem de mana pe strada Tecuci. Intind mana aproape ca o ating. Veneam aici si acum vreo treizeci de ani… faceam oameni de zapada. Imi placea sa ma plimb pe langa casele vechi, priveam hornurile pline de fum, intram ziua in dughene de lemn cu podele vechi ce miroseau mereu a gaz de lampa. Imi placea mirosul acela. Priveam chipurile femeilor, aveau pe buze ruj rosu si alunite facute cu creionul. Unele purtau palarii, altele doar manusi lungi pana la cot.
Pe una din ferestrele dughenelor scria “Intrati la George si tatal – cele mai noi costume”, pe colt era o dugheana mica cu perdele grena din catifea. Doamna vindea cupoane de material imi zambea prietenos de cate ori ma vedea “poti sa vii cand vrei sa bei cu nepotica mea un ceai” avea parca cea mai buna dulceata de nuci servita pe farfurie mica cu servetel brodat. Apoi treceau toti acei negustori ambulanti din centrul vechi al Brailei. Atat de frumos era... Imi lipeam nasul de fereastra rece a vreunei cofetarii si ii priveam cum treceau strada bragagerii, iaurgii, altii treceau cu carucioare mici pe doua roti in care aveau covrigi calzi. Mereu imi cumpara mama nuga si beam cea mai buna braga pe strada Stefan cel Mare. Gaseai si cea mai buna limonada. Mi-o pastra special vanzatoarea s-o beau mereu proaspata, era facuta din apa si multa lamaie...
Eram copil si mi se parea o adevarata aventura sa trec dintr-o parte a strazii sa ajung la acel colt magic unde ma astepta limonada in lungile plimbari pe faleza Dunarii. Priveam pescarii, inchideam ochii si visam la pirati renumiti, la vapoare si valuri. Noaptea, in padurile din apropiere sau undeva in satele din Lipoveni de peste Dunare, ascultam povesti spuse la gura sobei. Oamenii erau calmi, vorbeau incet aproape soptit. Nu se grabea nimeni. Intelegeam atat de bine fiecare litera fiecare expresie a fetei. Sunt chipuri pe care mi le amintesc si azi. Ma jucam in gand cu limbile flacarilor iesite pe ochiul sobei, care se tineau de mana, dansau intr-o hora pe tavanul camerei, luau diferite forme, iar dimineata, lipita iar de fereastra, imi placea sa privesc strada din susul ei cu oameni somnorosi, abia treziti si ploaia mocaneasca… ploaia rece …
Mai tarziu o alta strada imi umple inima. Ma visam, deseori, plimbandu-ma in alte timpuri, tanara intr-o caleasca pe strada Lipscani, ferindu-ma de soare cu o umbreluta mica din dantela crem, asortata cu palaria cu boruri mari. Mi-au placut mereu vitrinele. terasele pline de oameni, acele strazi atat de vechi: Lipscani, Sepcari sau Covaci si Blanari. Sa privesc in fiecare dimineata de la fereastra Hanului lui Manuc sau toate acele galerii vechi unde te intalneai cu trecutul, sa-i auzi pe negustorii din Lipscasa. Sa-ti bei cafeaua turceasca intr-un loc cu nume turcesc, sa te gandesti ca toate fac parte din viata ta. Ei da, intai a fost strada…
Apoi a aparut drumul… si iar strada si iar drumul...
Cu ochii larg deschisi mai visezi, te asezi undeva pe niste scari - nu te grabesti in jos. Strada e la fel. Oamenii se duc in drumurile lor la casele lor. Tu pipai cu degetele treapta rece, vrei s-o simti in palma. Aproape ca respiri odata cu strada ta. Apoi te intorci spre el. Mereu a fost acolo in spatele tau, pe toate strazile oraselor tale si cand ploua cand iti imaginai ca traiai in alte timpuri se aseaza pe aceeasi treapta langa tine. Strangerea mainii iti aduce aminte ca nu a trecut decat o clipa. S-a oprit ploaia: “sa facem o fotografie pe aceasta strada". Ridic mainile a rugaciune si a sarbatoare ei da, aici va fi turnul nostru.
Cineva inalta privirea sa-l priveasca de aproape. Se incrunta, isi increteste buzele, zambeste, pleaca mai departe. Lumea e mai mult decat stim noi. Strig a fericire, in causul palmei strang o scoica micuta. acesta e locul nostru pana cand... pana cand uite asa se leaga toate visele noastre cand adormim doi ingeri frumosi pazitori. Ei da, incepe sa ploua peste timp. Pamantul insetat tipa... urla de dor. Cuvintele se aseaza pe tabla neagra si privesti cerul de unde sa-ti mai incepi viata pana in centrul pamantului. As fugi sa fiu doar cu el. Un fel de carne ma strange. Scriu sa nu plang de dorul sau …
Padurea se inchide din ce in ce mai mult. Uite asa se leaga toate visele noastre.
Vine iar toamna… dumnezeule, privesc fotografia facuta de el sus pe varful muntelui. Sunt alta femeie, tanara, senina, fara riduri. Unde e femeia de ieri? Simt pe genunchi greutatea mainilor sale
Cineva vorbea singur. Ii murise sora – “am ramas singur pe lume”
Striga omul intr-o statie de autobuz: “am ramas singuuuuuuuuuuuuur”
Era singur atat de singur....
(in imagine: Angela Baciu, Braila, 2011, fotograf: Simona Andrei)
Despre oamenii de langa noi, lucruri simple si zambetul mamei
Pe strada mea...sau cum poti sa nu mai fii singur
