Motto:
“Te-am iubit aşa cum m-ai iubit şi tu, că un nebun, că un strigoi, fără să înţeleg ce fac, fără să înţeleg ce se întâmplă cu noi, de ce am fost ursiţi să ne iubim fără să ne iubim, de ce am fost ursiţi să ne căutăm fără să ne întâlnim...” (Mircea Eliade)
Era o după-amiază fierbinte. Ştiuse de dimineaţă ce o aşteaptă. Ar fi vrut, de dragul lui, să ţină pasul, ba şi-ar fi dorit să meargă şi ea, măcar o dată, înaintea lui, s-o vadă puternică, semeaţă, să ştie că va merge până la capătul lumii. Şi chiar aşa era, până la capătul lumii ar fi mers după vocea şi zâmbetul lui, doar că muntele era un loc total străin pentru ea. Se simţea atât de mică şi neputincioasă, parcă totul îi era împotriva: aerul, cerul, copacii, frunzişul, urcusurile, ei…urcusurile acelea pline de durere şi spaima de a nu şti ce era dincolo. Numără jumătăţile de oră, din când în când se oprea, îşi ştergea fruntea, îşi aşeza cochetă părul şi îşi trăgea sufletul. Îşi scotea bocancii macar pentru câteva minute; erau cei mai mari duşmani ai ei.
El era departe, ţinea drumul drept, indiferent cum era acesta, nu se uita în stânga, nici în dreapta, era în lumea lui.
Nu se plângea, nu-si aminteşte să-i fi spus “mi-a ajuns”. Mâna lui o ajuta. Ştia că nu e singură. Ridică privirea, iar dincolo de fruntea cunoscută, muntele se înalta, vorbea cu ea, îi şoptea la ureche: “nu te opri, nu te opri…”
Îi povestea despre adolescenţă, cum căuta cele mai sălbatice drumuri, cum muntele nu mai avea nici un secret pentru el, îl învinsese, acolo sus era omul munţilor şi stăpânul lumii, era bărbatul liber. Îl şi vedea, aşezat pe o stancă, aprinzându-şi o ţigare şi vorbind de una, de alta, de vreme şi alte nimicuri cu cabanierul…
Mergea după vocea lui, în rest nu era nimic, nici păsări, nici vânt, doar cărarea îngustă (atât de îngustă!), si hăul…îi spusese doar să nu se uite în jos, dar, nu l-a ascultat, s-a uitat şi a văzut toată viaţa afară din ea, doar un pas şi ar fi fost înghiţită de prăpastie.
Deodată, drumul s-a înfundat. Nu mai puteam merge mai departe. “Nici nu ne putem întoarce”, zise, “se lasă întunericul!”. Ea nu mai exista, era una cu muntele, cu bărbatul acela care vorbea cu el. Nu-l mai auzea nici pe Uriaş povestind despre legende întâmplate cândva prin văioagele acelea. Totul tăcuse deodată. Iar vocea bărbatului: “Să mergem, nu mai avem mult timp!”.
Nu înţelesese atunci vorbele lui. Ei, da, uneori nu mai avem timp. Dar, clipa aceea acolo rămase, amândoi ştiau că vor merge împreună până la capătul muntelui.
A luat-o în braţe ca pe un copil, nu mai vedea nici poteca, nici prăpastia, nici copacii frânţi. Ştia că o va purta aşa până când brazii se vor încovoia, până când pietrele vor dispărea pe fundul apei…
O lupoaică flămândă se va opri pentru o clipă şi se vor privi ochi în ochi. Atunci, poate, are s-o vadă cu adevărat.
Unde o fi acum lupoaica?!!
(foto: internet)
