Despre despartirea cu seninatate

E sambata, afara canta natura frenetic si vesel. E un entuziasm in aer si o bucurie, am o stare buna si plina de umor, cu toate astea, culmea, eu am ales sa scriu despre… despartire.

Despre  despartirea cu folos. Asa sper. Cu folos. Nu stiu cat de inspirat  scriu, dar  cine ma va citi si  doar pret de o fraza sper sa se reflecteze putin altfel in urma mea.

Foarte multe despartiri in jur. De toate felurile. Ne despartim prea usor unii de altii, prea facil, simtim putin, gandim putin, ne descotorosim unii de altii ca de gunoi, iertata sa-mi fie comparatia dura. Gunoi, da… ceea ce e criminal cumva.

Asa cum nu poti, nu vrei, n-ai cum sa te desparti de mama si tata, de copiii tai, asa cum pe ei ii poti ierta firesc, neconditionat, asa cum nu ti se pare asa un efort sisific sa ai intelegere si compasiune pentru ei, familia ta de sange, asa ar trebui sa incercam sa ne iertam si partenerii si prietenii, oamenii care conteaza real in sufletul nostru. 

Ni se pare foarte cool in ultima vreme sa ne facem “curatenie” in viata. O  facem cu cinism si cu placerea deratizarii parca. E  prea dura modalitatea si inumana chiar.

Mi se pare ca renuntam prea usor unii la altii, ca la obiecte de lenjerie uzate, ustensile rupte, papusi stricate. Nu mai depunem minimul gand, act de a ne repara relatiile sau de a ni le reanaliza corect, cinstit, cu inima deschisa, pozitiva.

Pentru ca e o iluzie ca despartirea e pentru totdeauna. Raman fire nevazute intre noi, care pot deveni malefice daca le hranim cu ganduri si emotii negative postactum, vampirizant, daca nu avem disponibilitatea afectiva si generozitatea sa ne despartim cat mai in pace, cat mai senini, cat mai “prieteni” unii de altii.

Iesim din relatii maltratati si maltratand cupluri, prietenii de toate felurile, cu o usurinta fantastica se destrama fara mila, retezam de la tulpina tot, radacinile raman insa, nerezolvarile cresc in timp si in adancime si ne trezim reintalnindu–ne  si fortati de viata sa ne rezolvam ranile cronicizate, grave pe care ni le-am creat reciproc unii altora, oameni care ne-am iubit candva si care ne-am grabit sa ne schimbam iubirea in ura, dispret, vinovatie, frica, angoasa, apatie, ignorarea afisata ulterior trufas si orgolios, mandru. Toate aceste emotii joase si toate vibratiile in care noi optam sa ramanem ne fac rau noua si celor de care ne despartim  in acest mod.

Noi trebuie sa realizam ca desi ne despartim fizic ramanem impreuna vibrational, energetic. De asta ideal e sa ne despartim prieteni sau macar linistiti cumva ca asta e cea mai sanatoasa solutie, sufleteste sa ne despartim cu drag pentru omul, prietenul, iubitul care ne-a adus bucurie candva si a inseninat fiinta profunda din noi in perioada de aur a relatiei.

Pentru ca niciodata nu ne intalnim intamplator. Avem lectii de invatat impreuna, de impartasit trairi, stari ce tin de evoltutia sufleteasca a noastra, fie ca suntem in relatii de iubire, prietenie sau munca de 8 ore pe zi. Sa fim sinceri noi cu noi si absolute fair-play in relatii sa nu ascundem, refulam sentimente nerezolvate, sa nu fim ipocriti – e mai cinstit sa ne exprimam adevarurile si sa le lasam sa se rezolve de la sine sub ochii nostri decat sa le inhibam si sa nasca monstrii in noi, ingropandu-le.

Ne intalnim pentru examene comune de viata. De asta nu trebuie sa le ratam oricat de dure si implacabile ar fi, ne sunt date impreuna, in dialog, ramanand de unii singuri nu exista sansa de rezolvare. Daca nu le rezolvam impreuna si nu mai putem continua relationarea alaturi, daca e inevitabila despartirea, pentru ca partenerii mai rau isi fac unul altuia, macar  sa ne despartim multumind pentru ce a fost frumos si bun in povestea noastra, sa o facem curajos si senini, cu devotament pentru sentimentele curate  care ne-au unit candva ( devotament in sensul de a pastra recunostinta pentru ele toata viata).

Doliu exista si nu poate fi negat dupa orice  despartire, dar trebuie sa fie un doliu demn si bland cu efortul clar de a intelege rostul relatiei, rostul intalnirii si al despartirii… lectia.
Bine ar fi sa ne despartim doar atunci cand chiar e necesar, cand a venit vremea despartirii si cu convingerea si linstea ca sufletul e in acord cu decizia asta, nu e o decizie viscerala a unui mental iritat si a unei inimi ranite.

Despartirea e un act greu, cel mai greu poate si tocmai de aceea trebui avut grija CUM se desfasoara, in ce conditii, ce rani lasa in urma. Bine  ar fi ca ele sa fie vindecate prin iertare si compasiune ( si sa nu se uite ca celalalt raneste pentru ca asa intelege el sa se apere, e si el o victima la randu-i si nu stie sa reactioneze altfel decat atacand).

Pentru a vindeca o relatie priveste cu compasiune punctul de vedere al celuilalt, judecatile trebuie lasate la o parte daca vrei impacare. Iar celalalt este oglinda ta, iti arata partea ta umbrita, deci nu numai fata de el trebuie sa ai compasiune ci si fata de tine.

Si daca nu se poate altfel, despartiti-va limpede, in eliberare, iertare  si multumire pentru vremurile bune.