Asadar ma costa si mi-e greu sa deschid cutia Pandorei, dar se pare ca doar asta ar fi un subiect despre care m-ar interesa sa comunic acum, nu altul.
Imi pare tare rau daca pot spune doar asa, superficial si anost cum suna, imi pare tare rau ca de-a lungul istoriei omenirii nu s-a descoperit un sistem de "educatie", a "obisnuirii" cu fenomenul asta extrem de complicat si dureros al VENIRII MORTII.
Niciodata se pare nu suntem pregatiti pentru venirea ei ingrozitoare. Din pacate. E blocanta. Grea. Disperanta. De neinteles. Mai ales cand mor copii si tineri. Oricate carti ai citit, oricat de deschis spiritual ai fi se pare ca suferinta sufletului tau care trebuie sa accepte moartea unui apropiat nu poate fi oprita, transformata, indulcita in nici un fel.
Singura modalitate de supravietuire e sa te lasi pe valul ei. Sa nu i te opui Suferintei aceleia imense. Oricum e atat de acuta si de puternica incat nimic nu-i poate tine piept. Trebuie sa te lasi sa simti tot ce e de simtit fara sa judeci ce simti. Sa nu analizezi prea mult. Sa nu lasi creierul sa-si faca de cap pentru ca e stabilit, e clar fenomenul - cum vine un sentiment negativ peste noi- asa cum e despartirea fortata, socanta prin moarte de cineva drag noua - cum apar toate complexele subconstientului, toate fricile, disperarile, singuratatile existentiale, deprimarile cele mai adanci, vinovatiile, urile, toate nerezolvarile - ies la suprafata, se hranesc una din alta - abia asteapta un pretext cat de mic sa te sufoce si istinctiv iti vine sa le ingropi la loc, sa le negi, sa li te opui, sa te lupti cu ele. E un masochism autoimpus. A utoflagelare.
Se pare ca studiile de psihologie si psihiatrie au aratat ca atunci cand in preajma mortii aceste frici existentiale si deprimari apar trebuie cumva doar sa incercam sa ne relaxam, sa le lasam sa vina si sa plece, sa le privim detasat cat putem sa incercam sa nu ne identificam cu ele. Sa fim martori si atat. Sa ne autoprivim detasat. Cat e posibil. Adica sa nu ne facem mai mult rau singuri.
Oricum moartea in traditia noastra romaneasca e sfasietoare, e o jale infioratoare. Traditia plansului bocet cu urlete, jelituri de iti taie respiratia (pentru ca "asa am pomenit din batrani" -nu le pot comenta eu, nici judeca, nici nu se cuvine. Poate au devenit patrimoniu national, dar nu vreau sa ma identific cu ele. Sunt greu de suportat, dar inteleg ca e un soi de catharsis al nostru, romanesc. Altii l-ar numi primitivism. Habar n-am. Ce stiu e ca de la o inmormantare romanesca schingiurirea cu asemenea jelituri e foarte mare, dupa ce ca sufletul e intr-o mare suferinta de la sine. De parca n-ar fi de ajuns. Dar fiecare isi plange mortul cum simte, nu e nimic de judecat.
Mi se pare usor cam egoist sa te preocupi mai mult de suferinta ta in fata mortii decat sa te preocupi mai mult de sufletul celui care pleaca, sa te rogi pentru el, sa-i trimiti iubire si prezenta ta acolo pentru ca lui sa-i fie mai usor. Adica moartea i s-a intamplat in primul rand lui, nu tie - deci energia trebuie canalizata pe el, pentru sufletul lui, care trebuie ajutat. Pentru trecerea lui cat mai lina dincolo trebuie toata concentrarea de care esti in stare.
Iar fara Dumnezeu moartea nu poate fi depasita. Ramane un soc tragic.
Pentru ca se pare ne nastem in alta parte, o data murind aici. Asa cum iesirea din uterul mamei - iesirea din locul acela perfect pe care oamenii inconstient tot incearca sa-l reproduca in cursul vietii - prin case confortabile, paturi cosy si bai calde, sarate sau inspumate si nu reusesc - iesirea din uter e o moarte pentru a se naste aici, in afara lui – teoretic - asa cum murim in lumea aceasta constienta ne nastem in alta mai buna, se spune.
Cu frica si spaima venim pe lume, ni se taie cordonul ombilical prin care suntem prinsi de mama, suntem batuti la fund sa tipam, semn de viata – deci cu frica primim tartamentul, intampinarea si tot cu frica ne terminam voiajul. Frica de moarte. Cu frica ne nastem cu frica murim. Frica ne insoteste toata viata. Tocmai de-asta ar trebui sa ne castigam curajul, sa ne educam.
E o aventura viata, o scoala, o examinare continua. Si nu luam dincolo, cu noi decat ce am iubit, ce am simtit, memoria sufletului, fiinta profunda. Nimic altceva. Si singurul lucru care ajuta petrecerea sufletului drag in lumea de dincolo e gandul la el cu dragoste, nimic altceva, asigurarea ca e iubit, trimiterea unei mari cantitati de energie acelui suflet. Se pare ca iubindu-l si asigurandu-l ca ne vom continua iubirea pentru el si deci nu-l vom uita, abandona – ne pregatim noi insine sa pasim senini si curajosi in propriile noastre morti. Relatiile dintre suflete nu se opresc ci continua altfel, poate mai profund si mai “real”. Culmea.
Nu cu energie negativa - de vinovatie, apatie, disperare, autoflagelare, depresie de orice grad trebuie sa ne facem “datoria” fata de cel plecat dintre noi si cu plansete nesfarsite, nu ajuta pe nimeni cu nimic, dimpotriva, ci cu Iubire si tandrete, cu gandul la el (bineinteles dupa depasirea primelor zile care sunt grele si in care descarcarea de suferinta e necesara, defularea cat se poate).
Doliul e extrem de necesar. Dar doliul linistit. Trebuie respectat doliul si cel plecat - doliul limpezeste relatia noastra cu cel care a plecat - reanalizeaza, rememoreaza si deci pot exista si emotii de furie de dor, tot ce incape in gama emotiile explozive sunt sentimente normale si nu trebuiesc negate - pentru ca prin doliu putem descoperi cine a fost in realitate celalalt pentru noi, in viata l-am cunoscut intr-un fel - acum avem posibilitatea post mortem sa-l intelegem altfel, mesajul lui, rostul lui in viata noastra.
Doliul ne invata sa ne reconsideram viata proprie. Nu trebuie exagerat, el are o durata a lui, o viata proprie. NU e cazul de aratat exterior, de ochii lumii, atat cat da voie bunul simt al fiecaruia dintre noi.
Cum unii oameni gasesc o voluptate in boala si inconstient nu mai vor sa abandoneze boala pentru ca a devenit o a doua lor natura. Sunt cocolositi de toti, in centrul atentiei, s-au obisnuit cu ea si cu rutina ei - s-au atasat - asa unii nu vor sa renunte la doliu - doliul masochistic - li se pare deja "confortabil" sa traiesca in aceasta falsa realitate "a suferintei extreme de dragul celui mort". Devine deja o deraiere.
Dumnezeu e in tot si in toate. Nu Il intelegem, avem razvratiri, lupte interiore cu El, dar tot la El ne intoarcem in momentele cheie - fiecare in felul lui. Unii atei au paradoxal o credinta profunda, personalizata cu Dumnezeu, chiar daca nu lL numesc asa.
Lui Dumnezeu nu-i pasa cum i te adresezi, cum IL numesti, important e sa i te adresezi cu inima, cu propriile cuvinte, in felul tau, cat mai direct si mai sincer.
Sa alegem sa ne relaxam un pic, oricum nu putem inlatura moartea, fenomenul plecarii fizice - sa traim aici, acum, cu bucurie si recunostinta pentru darul care ni s-a dat oricat de greu e de dus, are un sens divin, sa traim cat mai curajos ce avem de trait, iar la cei care pleaca sa ne gandim si sa le daruim iubire multa, e un exercitiu profund si cel mai potrivit cred.
Trimitem voit cu seninatate si inima deschisa dragostea noastra celor care se sting acum din viata aceasta si-i asiguram ca nu sunt singuri si au sprijin de iubire pretutindeni in Univers si de la noima acum, aici si mereu.
Apel pentru recunostinta
Despre despartirea cu seninatate
