Deja vue, deja connue, deja vecu

Deja vecu
Probabil ca cei mai multi dintre noi au experimentat macar odata in viata unul dintre aceste fenomene: de a vedea ceva deja “cunoscut”, de a “sti” ceva ce de fapt nu ar avea cum sti, de a trai ceva ce a mai “trait” odata. Oamenii de stiinta incearca sa explice astfel de trairi din punct de vedere anatomic, chimic, fizic. Cert e ca nu exista inca o explicatie concreta, care sa ne poata edifica pe deplin. Pana in prezent sunt raportate aproximativ 20 de cazuri de oameni care au experimentat aceste trei tipuri de trairi luate la un loc. Adica sa aiba mai mereu impresia ca au vazut si stiu ceva dinainte, ca au fost in acel loc si au mai trait acel moment. Ce putem face si facem noi, oamenii obisnuiti, este sa avem astfel de experiente pe timpul somnului. Acolo ne “permitem” sa fim orice, sa cunoastem sau sa traim absolut orice, chiar de mai multe ori si in acelasi mod. Din tumultul se imagini, senzatii, trairi, sunete, “aducem” inapoi cu noi, dupa ce ne trezim din somn, foarte putine dintre acestea. Freud spunea ca aceasta “filtrare” se face pe undeva intre inconstient si constient, si ca subconstientul ar putea fi facut raspunzator de acest proces. Fie ca este asa sau nu, cert e ca astfel de experiente ne raman adesea in minte, chiar daca reusim sa ni le explicam sau nu pana la capat.

Cu ceva ani in urma am hotarat sa imi petrec tot concediul la mare. Am locuit la parintii unei prietene din Constanta si a fost intr-adevar o vacanta tare frumoasa. Intotdeauna mi-a placut si m-a atras acest oras, mai ales partea veche a lui. M-am oprit adesea in fata statuii lui Ovidiu si am ramas profund impresionata de soarta lui tragica, de poemele lui, de privirea trista si indurerata modelata pe chipul statuii care il reprezinta. Locul acela, din fata muzeului de istorie si toata zona respectiva ma trimitea cu gandul la copilaria mea petrecuta tot intr-un oras port, dar la Dunare, nu la Marea Neagra. Aceeasi liniste, aceleasi drumuri care duc toate in port (nu ai cum sa te ratacesti!), aceeasi caldura si un aer aparte. Intr-una din noptile acelui concediu am visat ca ma aflam pe o anume strada din Constanta, in fata unei case cu numarul...(cred 45; nu imi mai aduc aminte exact si atunci nu mi l-am notat). Casa era de moda veche, mare si somptuoasa, cu stucaturi si o arhitectura nu foarte complicata. Tin minte ca am intrat pe usa insa dupa aceea nu imi mai amintesc ce s-a intamplat. Cert e ca atunci cand m-am trezit aveam clar in minte numele strazii si numarul la care se afla acea casa. Mi-am intrebat gazdele, care erau localnici, unde se afla strada, dupa care am pornit intr-acolo. A fost unul din visele acelea foarte intense, care persista peste zi, uneori chiar mai mult timp, care te fac sa meditezi si sa iti pui unele intrebari. Doua dintre acestea erau: ce cautam eu in acea casa? si daca acea casa exista cu adevarat? Asa ca m-am dus acolo sa imi raspund macar la cea de-a doua intrebare. Mare mi-a fost mirarea cand am constatat ca strada cu pricina era chiar cea din fata statuii lui Ovidiu, loc care ma atragea atat de puternic. Am luat la rand numerele pentru a-l gasi pe cel pe care il cautam. Ceva nu era in ordine. Intre un numar si altul era terenul acela viran din fata statuii. Numarul se pare ca exista, insa nu si cladirea! Atunci am intrebat localnicii, pe gazdele mele, si in cele din urma am aflat ca pe acea strada, la acel numar, existase cu adevarat o cladire, o casa. Pot spune ca descoperirea m-a coplesit atunci. As fi putut merge si mai departe, sa caut o harta mai veche a orasului, poze, ceva care sa imi confirme visul. Dar nu am mai simtit nevoia sa fac asta. Probabil ca la vremea aceea nu eram inca pregatita sa “diger” intreaga informatie, sa aflu si “restul”.

Deja connue
Imi aduc aminte de o experienta din copilarie. Mama avea in vizita o matusa. Am stat impreuna cu ele pret de o jumatate de ora, dupa care m-am retras in camera mea. Copiii singuri la parinti invata sa se joace si singuri, sa isi gaseasca oricand cate ceva de lucru. Atunci mi-a venit ideea sa ma joc de-a scoala (da, stiu, nu neaparat foarte original!). Asa ca am luat treaba in serios si m-am apucat sa imi fac un catalog in care sa pun note. Mi-am zis ca numele mic o sa fie de-ajuns, asa ca am inceput cu litera A: Anca, Bogdan, Carmen...pana ce am ajuns si la litera X. Pauza! Nu stiam absolut nici un nume care sa inceapa cu aceasta litera. Si oricum auzisem foarte putine cuvinte care sa incepa cu litera x: xilofon poate... Dictionarele erau in camera mamei si nu am vrut sa le mai deranjez, sau poate mi-a fost pur si simplu lene sa ma duc pana acolo; plus ca nu credeam sa gasesc in ele nume proprii. Iar daca tot ajunsesem pana aici, nu aveam sa ma impotmolesc. Asa ca m-am tot gandit pana am inventat singura un nume care sa inceapa cu “x”: Xenia. Cel putin asa am crezut eu, ca a fost creatia mea. Desi imi suna tare ciudat, am decis sa il folosesc pe ala si mi-am continuat “scoala”.

Cativa ani buni mai tarziu, am auzit pe cineva strigand o fata cu numele de Xenia. Am ramas inmarmurita. De la joaca mea de-a scoala, de atunci, si pana in momentul de fata nu auzisem niciodata pronuntat acel cuvant, acel nume. A fost pentru prima oara in viata cand mi-am pus niste intrebari “existentiale”. Deci, daca numele exista, cum de l-am “inventat” eu? De unde totusi l-am scos. Sigur ca C. G. Jung ar fi venit cu o explicatie simpla in ajutorul meu. Dar la vremea aceea nu stiam inca de existenta lui.

Peste multi ani am ajuns sa traiesc in Grecia. Aici am aflat ca acest cuvant, care la noi este folosit ca nume propriu, de fata, exista si are semnificatia de straina. (xeno -  element prim de compunere savanta cu semnificatia “strain”; “oaspete”). Iar eu ma aflam aici pe post de oaspete, de straina. In mod “clar” nu aveam cum sti atunci, in copilarie, ca eu voi deveni candva o Xenia. Cert e ca acest cuvant “inventat” de mine la vremea respectiva, a avut intr-adevar o semnificatie aparte in ceea ce ma priveste.

Deja vue
Mi s-a intamplat adesea sa merg prin Bucuresti sau alte orase de prin tara si sa mi se para cunoscute unele locuri, strazi, cladiri. M-am gandit ca le “recunosc” pentru ca probabil am mai trecut pe acolo, cand eram mult prea mica, dar nu am cum sa imi mai amintesc de asta. A fost singura explicatie pe care am putut-o gasi. Dar mi s-a intamplat in urma cu un an sa ajung in Milano. Era pentru prima oara cand mergeam acolo, asa ca stiam sigur ca nu exista un precedent. In cartile pe care le-am citit si filmele pe care le-am vazut, in care apare descris sau aratat acest oras, sunt mai cu seama locuri binecunoscute, din centrul orasului, in zonele de interes turistic. Uneori nu ne dam seama ca retinem anumite imagini sau informatii, creierul le prelucreaza si le pastreaza in timp. Avem acces la acestea in mod instant, fara sa facem niste legaturi anume, un efort aparte. Cand am ajuns in zona hotelului, am avut parte de o traire inedita. Totul mi se parea cunoscut: strazile, cladirile, pomii, lumina...Am simtit ca raman fara respiratie. Nu reuseam sa imi dau seama ce se intampla de fapt. Am incercat sa imi revin, sa rationalizez totul pentru a ma elibera de acea stare care ma coplesea. Am pus asta pe seama arhitecturii, oarecum asemanatoare cu foarte multe cladiri cunoscute mie. Dar ceva dinauntru respingea aceasta explicatie prea simplista. Oricum Milano este un oras aparte. Sa nu spun ca in acele cateva zile petrecute acolo nu am vazut un singur supermarket, vreo persoana care sa vorbeasca la telefon mobil, nu am auzit pe nimeni claxonand disperat, mijloacele de transport nu erau aglomerate si nici traficul in general. Orasul parea oarecum parasit, cu foarte putini oameni pe strada, care nu gesticulau excesiv si nu vorbeau cu voce tare. Lasand la o parte aspectul foarte civilizat si elevat descoperit acolo, cred ca totusi am mai “descoperit” ceva ce iar nu stiu daca sunt pregatita sa inteleg si sa accept.

Chiar si acum cand scriu si imi aduc aminte de acea stare, parca o retraiesc aievea. Inima imi pulseaza la fel, incerc sa imi fortez respiratia, caut niste repere pe care nu le gasesc nicicum.

Sa existe totusi o alta viata anterioara? Sa mai fii trait candva in acest oras? Sa mai fii mers pe aceste strazi care imi par atat de cunoscute??

precizez ca am scris cuvintele in limba franceza fara accente deoarece programul nu mi le-a recunoscut