Cand vorbim despre diferite probleme pe care le are o persoana avem in vedere suferinta acesteia. Aceasta poate lua diferite forme dar o intrebare importanta este cum este receptata aceasta. Putem sa o consideram ca o conflictualitate pe care o manifesta in diferite forme. Insa aceste forme sunt date de o anumita structura. Un pacient nevrotic normal si unul borderline vor recepta diferit aceasta suferinta proprie. Unul o va considera ca fiind conflictuala, altul o va reprezenta prin act.
Diferitele moduri de a recepta suferinta se manifesta prin intreg comportamentul sau in fata unor relatii date. Poate ca un exemplu elecvent ramane relatia de cuplu care prin aspectele de legatura, de mod de raportare, pune cel mai bine in evidenta structura unei persoane. Modul in care manifestarile de act si cele in cuvinte raman puncte de cotitura importante pe care o persoana le resimte si le manifesta.
Faptul ca o suferinta este continuata si dupa disparitia simptomului este evident in contextul in care vorbim despre atacul de panica. Odata cu faptul ca atacul de panica nu mai exista aceasta ar putea presupune ca o terapie este eficienta si pacientul vindecat. Daca insa aveti rabdarea de a asculta pacientul "vindecat" veti observa ca el acum descopera propria suferinta iar dupa aceasta incepe psihoterapia sa care se refera la suferinta proprie asa cum a fost formata in timp.
Aceasta situatie face ca si multi oameni sa aleaga suferinta relativ controlabila a simptomului, iar in cazul atacului de panica vorbim efectiv de control, in locul neplacerii provocate de vindecarea suferintei. Dar ce este aceasta suferinta de care tot vorbim? Uneori vorbim de o suferinta transgenerationala, alteori de una de relatie dar cel mai adesea de ambele. Vom observa in permanenta o relatie transgenerationala si una specifica prin care o persoana difera de aspectele generatiilor anterioare.
Nu o sa insist foarte mult pe acest aspect, dar suferinta ramane o stare de disconfort profund care insoteste in permanenta o persoana in activitatea sa indiferent de natura sa. De multe ori aceasta suferinta este receptata difuz, strecurata in ansamblul comportamentului sau ca o situatie obisnuita. Multe din cautarile lui sunt generate de receptarea acestei suferinte difuze. Ea nu este de cele mai multe ori acceptata ca fiind prezenta, ci este considerata ca o situatie obisnuita pe care toata lumea o are.
Sau este strecurata intr-o teorie care pare suficient de continatoare. Fiind asa difuza ea nu constituie un motiv de psihoterapie in sine, ci este terenul pe care o sprijina o cerere de psihoterapie despre un "un altceva" care permite suferinta. Clasica cerere care deghizeaza suferinta este cea care suna a "dezvoltare personala". Ca si cand o persoana ar simti nevoia sa se dezvolte personal atat timp cat nu ar exista o suferinta. Daca iti este bine de ce ai vrea sa te dezvolti?
Daca ti-e bine de ce ai vrea sa schimbi ceva?
Cand iubirea e patologie
Articolul următor
Ganduri pe marginea unei stiri. Tulburarea bipolara - la moda acum?
