Copilul care nu asculta povesti, datornic pe viata

Am simtit-o pe pielea mea duminica, in drum spre casa. Imi vedeam linistita de drum, cu tolba plina cu bunatati, cand vad ca un tanar vrea neaparat sa-mi intalneasca privirea.

Fac stanga, din dorinta de a-l evita, insa ma trezesc ca ma striga timid. Ma intorc, imi indepartez castile din urechi si il intreb ce doreste.

Ma intreaba fara nicio jena daca nu cumva pot sa-l ajut sa ajunga acasa. Intrucat voiam sa mai trag putin de timp si nu-mi ardea de nicio culoare sa ma intorc acasa, il rog sa-mi spuna cum as putea eu sa-l ajut.

Ma intreaba daca nu vreau sa stam jos pe o banca, recunoscator ca nu am facut stanga imprejur, asa cum fac majoritatea cand aud ca are nevoie de ajutor. Un zambet mi-a luminat fata in momentul respectiv, iar el s-a grabit sa-mi alunge suspiciunile: „Nu sunt la agatat, stai linistita!”

Nu parea cersetor, drogat sau vreun coate-goale pus pe sotii, motiv pentru care povestea lui nu convingea absolut deloc. Nu era imbracat jerpelit si nici nu parea prea obosit, avand in vedere ca de vreo cateva zile dormea sub cerul liber si era gonit de colo-colo.

Si totusi, avea nevoie de un strop de ajutor pe care nimeni nu parea dispus sa i-l ofere. Ce-i drept, voia bani ca sa poata ajunge acasa, in Craiova, daca am inteles eu bine.

Fusese plecat la mare, pentru a munci intr-un fast-food, crezand ca va strange ceva bani. Naivitatea, asa cum veti vedea, costa. Din pacate pentru el, a muncit fara contract, iar banii pe care ii astepta la finalul perioadei s-au facut nevazuti. Politia nu a avut cum sa il ajute, intrucat nu putea dovedi ca lucrase acolo, desi, spune el, politistul in cauza mancase in fiecare zi, pe timpul verii, in localul unde tanarul muncise.

A urcat in tren fara bilet, crezand ca daca va explica situatia va gasi intelegere. A fost dat jos, insa, in Constanta, riscand chiar si o amenda. Asa ca s-a apucat sa cerseasca. Din cate am inteles, in afara de mine nu mai daduse decat peste o doamna ceva mai in varsta, care l-a ajutat cu 40 de lei si care, daca ar fi avut de unde, i-ar fi dat intreaga suma de care avea nevoie pentru a ajunge acasa.

Povestind la o tigara am aflat ca sufera de o forma de epilepsie pe care nici macar medicii nu stiu ce a declansat-o si nu isi permite sa faca rost de medicamente mereu, intrucat locuieste cu mama lui si amandoi castiga salariul mediu pe economie. Nu vad de ce mi-ar fi dat toate aceste detalii, avand in vedere ca ma dovedisem deja dispusa sa-l ajut si nu parea dornic sa impartaseasca prea mult din povestea lui, desi se afla intr-o situatie delicata, in care orice poveste lacrimogena ar fi fost mai utila decat o privire sincera si o explicatie scurta si la obiect.

N-am reusit sa ma conving pe mine ca povestea lui era adevarata, fiindca aveam impresia ca se vad firele de ata alba de la o posta. Nu parea obosit, nu parea ca sufera, ca ii e teama sau dor de casa, rusine ca imi cere bani sau ca se afla in situatia respectiva. Mi-a demontat fiecare intrebare menita sa-l prinda cu mata in sac. Dormise pe banca, cu o patura pe el. Evita zona garii pentru ca acolo credibilitatea lui era cu atat mai subreda cu cat era bagat in aceeasi oala cu drogatii si betivii care cersesc pentru a-si intretine viciile. Fusese pana la Autogara Militari, in speranta ca e mai ieftin sa ajunga acasa cu microbuzul. Nici pomeneala!

L-am intrebat, mai in gluma, mai in serios, de ce nu ofera ceva in schimbul banilor respectivi. Pana la urma, trebuie sa stii sa faci ceva care sa-ti aduca un venit. Nu se gandise la asta, asa ca a facut ochii mari si m-a intrebat daca vreau ceva la schimb. I-am mai dat o tigara si l-am rugat sa-mi povesteasca in continuare. Fara sa stie, imi oferea in schimbul sumei o poveste inedita, chiar daca era inventata, intr-o duminica seara care nu promitea mare lucru.

Poate ca nevoia mea de a vedea lumea printr-o pereche de ochelari cu lentila roz m-a impiedicat sa vad dincolo de povestea induiosatoare, inventata sau nu. Am simtit nevoia sa-i rasplatesc cumva curajul, in cazul in care tot ce-mi spunea era adevarat. In cel mai rau caz, am platit pentru a asculta o poveste. Cine ma cunoaste, stie ca as face aproape orice pentru a asculta o poveste buna sau pentru a fi partasa la una. Iar acum am avut ocazia de a le imbina pe amandoua. Ce sa-i faci, daca nu mi-au fost spuse povesti suficiente la vremea potrivita?

I-am oferit numarul meu de telefon, in speranta ca imi va da un semn de viata odata ajuns acasa. Mama lui nu stia, chipurile, ca al ei copil hoinarea prin Capitala, fara un leu in buzunar si cu coada intre picioare. Mi-ar placea sa cred ca n-am platit un bilet la un one-man show incredibil de bine realizat. 

Sunt curioasa cate dintre voi s-ar fi oprit sa ii afle povestea. L-ati fi ajutat, pe principiul „daca minte, sa fie pacatul lui”? 

Concluzia pe care am tras-o din toata aceasta intamplare? Spuneti cat mai multe povesti copiilor, pentru ca fiecare poveste contine un sambure de adevar. Iar aflarea acestui adevar ii va costa la maturitate. Nu ii privati pe cei mici de povesti daca nu vreti sa ii vedeti inglodati in datorii create de lipsa de experienta.