O provocare roz

Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand pateam cate ceva in copilarie incepeam sa rad in hohote, fie de propria-mi prostie, fie de prostia celor care mi-au provocat starea de disconfort, fie pur si simplu pentru a uita de durere. Strategie aparent mult mai utila decat cea constand in bocete si suspine. Aveam astfel mintea mai limpede pentru a-mi invata lectia si a trece rapid mai departe.

Aceasta era reactia mea de fiecare data cand imi zdreleam genunchii, cand pierdeam ceva ce imi era drag sau cand eram luata peste picior. 

Cumva reuseam sa gasesc partea plina a paharului si sunt convinsa ca as putea si acum sa gasesc singura picatura de apa din desert.

Dupa ani in care am inceput sa zambesc din ce in ce mai rar, mi-am dat seama ca toate problemele venite peste noapte pe capul meu erau acolo si inainte.

Tot ce s-a schimbat in ecuatie a fost modul meu de a privi lucrurile. 

Lipsa de bani, de timp, problemele de sanatate si de alta natura au fost mereu acolo, doar ca inainte reuseam sa zambesc ghinionului in fata si sa merg mai departe, fara sa-l las sa ma cocoseze. Am ales sa port din nou ochelarii cu lentile roz si sa zambesc in fiecare zi, fara exceptie.

Te provoc si pe tine sa faci la fel si te astept sa-mi scrii in 2016 pentru a-mi spune cum arata viata la sfarsitul a 365 de zile incepute si incheiate cu un zambet.