Aceste generatii traiesc impreuna in cadrul unei familii. Mergand pe istoria fiecarei familii vom descoperi intotdeauna as spune o istorie traumatica ce nu este doar fantasmatica ci si reala. Razboiul din perioada anilor 40, comunismul si traumele provocate de el vor conduce automat la multe istorii pierdute. Pierderi de bunuri, decese, incarcerari, experiente diverse care si-au pus amprenta asupra fiecarei familii in parte.
Acest trecut este plin de suferinta. La nivel social comportamentul este ca si cum nu ar exista un trecut. Aceasta afirmatie este exagerata dar daca incercam sa gandim situatia este ca si cum nu ar exista trecutul. Societatea romaneasca se comporta de parca nimic nu s-a intamplat si istoria incepe azi. Cred ca aceasta situatie conduce la o importanta rana narcisica a fiecarei persoane. De ce avem impresia ca suntem priviti negativ in societatea occidentala? Oare nu pentru ca tendinta este sa ne consideram noi insine negativ in relatia cu ceilalti?
Cine se uita la tv are impresia ca se cauta special acele topuri care situeaza Romania pe unul din ultimele locuri. Comparatiile se fac cu tari care stau mai bine subliniindu-se cat de „prost” sta Romania. Daca iei in considerare ce se vorbeste la emisiuni, ai impresia ca este vorba despre niste oameni care sunt incapabili sa mearga drept pe strada. Este o placere a ranei narcisice, o placere masochista in care ai senzatia ca oamenilor le place sa le fie rau, sa fii „ultimii oameni” din lume.
„In Romania nu exista succes, in Romania totul este prost” – acesta pare mesajul pe care il auzi permanent pe toate canalele.
Acest mesaj ignora trecutul. Noi nu am trecut prin comunism si nici nu ne intereseaza sa-l fi avut. Ceea ce s-a intamplat din anii 40 pana in anii 90 pare trecut sub o tacere deplina. Poate ca aceste lucruri au la randul lor o istorie. Dar aceasta imagine de sine proasta are o stransa legatura cu ceea ce s-a petrecut in acesti ani pe care fiecare familie incearca sa il ignore. Comunitatea procedeaza la fel, nu incearca o elaborare a trecutului iar acest lucru are ca efect un permanent sentiment de vinovatie sociala.
Suntem ca grup social vinovati pentru lucruri pe care nu le-am facut. Grupul nu reuseste sa scape de aceasta vina pentru ca ei nu stiu ca nu sunt vinovati. Daca unui copil de 6 ani ii spui ca locuinta lui, acel „acasa” nu este de fapt al lui ci al proprietarului care a fost candva altul in mod sigur ca nu va intelege prea multe despre ce este vorba ci probabil ca isi va traduce ca este un om rau care incearca sa le ia casa. Acest gand ii va produce vinovatie ulterior pentru ca nu „e frumos” sa gandesti moartea cuiva. Dar in acelasi timp copilul de 6 ani nu i se va oferi o identitate familiala. Pentru el nu va exista o istorie a familiei lui ci una de „furt” de la altul. Familia ar putea sa ii ofere istoria familiei lui si el sa inteleaga ceea ce se intampla. „Noi am avut, ca familie, o istorie careia ii apartii si tu”. Acest lucru i-ar conferi identitatea de care are nevoie pentru a se afirma. Avand aceasta identitate ar putea sa accepte ca actuala „casa” nu este a lui ci este consecinta unei istorii halucinante (pentru el) si, in acelasi timp, fireasca (pentru cei care au trecut prin ea). Avand acces numai la prezent, ignorand trecutul ceea ce se intelege este o continua stare paranoica de frustrare generala.
Rusine si jena
Stan si Bran
