Pe de alta parte, traiesc clipa si clipa mea dureaza de luni bune. M-am obisnuit asa, comoda, sincera si dezinteresata de tot. Imi pierd mintile prin cearsafuri spalate de sute ori sau mi le caut in timp ce pedalez pe langa parc.
Povestea mea de azi a fost pe acorduri de tragedie. Am cazut intai, apoi am ras nebuneste, propunand cu ai mei tema blogului. Laitmotivul ramane asta: cand numai tragediile par sa mai uneasca doi oameni, e clar ca pentru ei nu va mai fi nici fericire, nici iubire, nici rasarit imbratisati.
A. este mai "de pamant" asa si imi vorbea de fapte cu valoare din trecut, ca doar alea nu au fost tragedii. Dar faptele noastre au devenit moaste, pentru ca desi au putrezit, mirosul lor este totusi placut.
Mi-as fi lasat pielea la mare macar, sa am motiv sa ma intorc dupa ea. In aceste ultime zile, nu am devenit altcineva, ci doar am uitat cine sunt. Si e mare lucru, daca am trai macar o zi din saptamana plutind deasupra solului, eu una as fi mai fericita cu un gram.
Caut fericire prin filmele mele din zi sau din noapte si din cauza uitarii le inlocuiesc mereu cu altceva. Gasesc substitut la orice, de aceea cand ma apuca dorul de duca la dracu, inlocuiesc pe loc cu anxietatea ori deprimarea. Si ca printr-o minune a unui posesor de Alzh, ma preschimb in Lil' Miss Perfect si totul redevine roz ca o bomboana fondanta.
Sunt ok, pe cuvant.
Meditatie despre karma, la kafea, singura
Cu poseta si bocanci
