Viata mea nu e o telenovela!

O dupa-amiaza obisnuita de primavara. Da, stiu cum suna, pentru ca el era in bucatarie si eu misunam prin casa. “Faceam” adica fasole batuta, dupa reteta mamei lui. Suna telefonul si ma duc eu sa raspund, el fiind ocupat cu mixerul si bunatatea de fasole:

- Alo? Sunt… Stii, chiar pe tine voiam sa te prind la telefon. Cu tine voiam sa vorbesc. Sa stii ca asa nu se mai poate! Trebuie sa pleci si sa cedezi locul.

Mai intai am crezut ca e o greseala si chiar ma pregateam sa inchid. Numai ca numele despre care vorbea imi erau cunoscute. Insa vocea de la telefon nu imi spunea nimic. Nici numele ei de altfel. O persoana complet necunoscuta, care imi vorbea cu nonsalanta despre viata mea. Care se credea indreptatita sa faca lucrul asta asa, ca pe ceva foarte firesc si de bun simt. Nu intelegeam nimic. Si cand nu inteleg nimic ma incrunt. “Oare ce-o vrea fata asta de la mine?”

- Asta zic. Ca uite, pritena mea… e indragostita de prietenul tau si eu nu mai suport sa o vad cum sufera dupa el.

Ascult pentru inca vreo cateva minute peroratia fara cap si coada. Dupa care obosesc. Obosesc sa ascult tampeniile unei tinere mai mult decat stupide. Sau poate nu ea era stupida, cat ceea ce facea in momentul acela.

Am inteles ca tinea la prietena ei. Am inteles si ca aceea era indragostita de prietenul meu. Ce nu intelesesem eu foarte clar din toate spusele ei era daca si prietenul meu se simtea atras de tipa in cauza si ii impartasea sentimentele. Si in sfarsit, incepeam sa inteleg ca dupa parerea acestei tipe pe care nu o cunoasteam, eu eram in plus in propria mea viata. Cum sa fac sa ies din treaba asta?!?

- Ok. Uite care-i faza! Eu nu ma uit la telenovele. Nici nu imi plac, nici n-am timp de pierdut. Or fi unele luate chiar din viata, dar tot nu ma atrag. Asa cum nu ma intereseaza nici ce imi spui tu. Drept pentru care eu o sa plec la viata mea si tu incearca sa iti vezi de prietena ta!

Si am inchis telefonul. M-am dus in bucatarie si i-am spus si lui despre telenovela de care tocmai scapasem. Bineinteles ca o cunostea pe inamorata. Doar era o colega de-a lui care, de altfel, ne calcase adesea pragul casei.

Si i-am vorbit despre toata tarasenia la fel de nonsalant cum am si tratat-o. Fara crize de gelozie, fara tipete, fara invective sau alte tampenii. Ok, am inteles, fata e indragostita. Nici macar nu m-am obosit sa il intreb daca simte ceva pentru ea. Iar la asa o reactie, mi-a marturisit ca l-am dezarmat complet. Chiar daca ar fi simtit ceva pentru ea (ceea ce zicea el atunci ca nu se intampla), atitudinea mea si felul in care am tratat problema l-ar fi vindecat pur si simplu.

Oare o fi mai usor daca am proceda in felul asta? Daca nu ne-am lasa orbite de gelozie si le-am pune la punct pe adevaratele “in plus”? Din ce am vazut eu, daca faci crize de gelozie ‘mnealui se simte bine si chiar atins la orgoliu. Ce-si spune el?!? “Ia uite, amandoua ma iubesc. Ce tare sunt!” Si nu se gandeste ca loveste pur si simplu in doua suflete. Hai nu de-odata, dar pe rand. Pentru ca un barbat care paraseste o femeie pentru alta, la fel va face si cu urmatoarea ocazie. Asa ca intermediara nu se poate bucura nici prea tare si nici prea mult de “succes”.