Vedem ceea ce privim? Sau ce am fost invatati sa vedem?

Stim exact unde trebuie sa privim... de aceea, de multe ori, nu gasim de fapt ceea ce cautam!
 
"O scoica a vazut o perla cazuta pe fundul oceanului. Dupa mari eforturi, ea a reusit sa apuce perla si a asezat-o langa ea, pe o alga. Stia ca oamenii cauta perle, asa ca s-a gandit: "Aceasta perla ii va tenta. O vor lua, iar pe mine ma vor lasa in pace."
 
Cand a aparut primul cautator de perle, ochii acestuia erau conditionati sa caute scoici, nu perle stand pe alge. De aceea, el a apucat scoica, ce intamplator nu avea nicio perla inauntru, si a lasat perla sa cada din nou pe fundul oceanului."
 
Trecem de multe ori pe langa ceilalti fara sa-i vedem de fapt, trecem pe langa cei apropiati fara sa le observam trairile, intrebarile nepuse, ochii veseli sau plansi, spatele drept sau apasat de griji, zambetul..., trecem pe langa oportunitati, trecem cateodata si pe langa gandurile noastre, dar nu le dam importanta...‚ pentru ca "nu avem timp!"
 
A devenit atat de omniprezent acest "nu am timp" incat am inceput sa ma intreb: dar cum naiba facem atatea lucruri daca "nu avem timp"? Pentru ca sincer, mai ocupati ca in ultimele zile, luni sau ani, parca n-am fost niciodata, nu-i asa?
 
Dar sa revin la ce vedem... Se spune ca vedem ce ne intereseaza. OK. Si atunci te intreb eu: cand ai privit ultima oara in ochi si ai si vazut acolo persoana de care te-ai indragostit? Cand ti-ai privit copiii si le-ai inteles trairile? Cand le-ai raspuns ultima oara tuturor intrebarilor lor spuse sau nespuse? Cand ti-ai intrebat mama daca are nevoie de ceva si ai si privit-o in ochi, nu doar pe telefon?

Cand ti-ai privit colegii si subalternii si i-ai inteles? Cand te-ai privit pe tine si chiar ti-ai dat raspunsurile de care aveai nevoie, nu cele cu care te simti confortabil? Deci... cine te intereseaza de fapt? Sau mai bine zis: te mai intereseaza cineva? Sau numai "ceva"?
 
Am asistat acum ceva vreme la o discutie intre mai multi oameni de afaceri care, fiind de varste foarte diferite, isi dau sfaturi legate de cat de mult sa muncesti si cat de mult sa te ocupi de tine si de familie, cam pana la ce varsta poti sa muncesti pana tarziu in noapte si cam cand ar trebui sa te opresti si sa te mai gandesti si la tine.

Mi s-a parut destul de hilara situatia, dar si trista in acelasi timp: ce naiba fel de FIINTE suntem daca mai intai ne gandim la bani, situatie financiara, materiala etc. si mai apoi la noi, la sufletul si mintea noastra?

Toata povestea asta ar suna cam asa: nu ma gandesc la mine inca vreo 5 ani, strang bani de casa, masina etc. si dupa aceea am voie sa ma intereseze si persoana mea. Dar, cine chiar face asa? Cand ai intrat in valtoarea job-ului sau al business-ului, cati dintre noi chiar ne gandim la noi insine si la cei dragi noua CU ADEVARAT? Adica din inima?

A fost o perioada in viata mea cand mi-am dorit sa "am o cariera". Am muncit foarte mult timp atunci, atat de mult incat ajunsesem sa mananc noaptea (sau mai bine zis pe la 02.00 dimineata) numai de la benzinarii, ca erau singurele deschise; telefoanele sunau neincetat iar meeting-urile se succedau cu viteza luminii. Nu stiam cand a trecut saptamana si venea week-end-ul.

Care venea si trecea, pentru ca eu nu faceam decat sa ma odihnesc, sa-mi revin pentru o noua saptamana de munca. Asta a durat cateva luni bune, exact pana in momentul in care mi-am dat seama ca incepuse sa ma enerveze sunetul telefonului.

Nu mai suportam sa sune, insemna ca daca suna e ceva de la serviciu si simteam cum ma apuca furia inainte de a vedea de fapt cine ma suna.

Atunci am realizat ca e extrem de grav. Si am parasit job-ul acela fara sa mai stau pe ganduri.
 
Ei bine, in momentele alea, cu greu imi vedeam colegii, sotul, prietenii. Nu ma vedeam de fapt nici pe mine, de vreme ce ajunsesem in acea situatie! Probabil de aceea ni se spunea in copilarie "deschide bine ochii!", or fi stiind parintii nostri ceva...
 
Ei bine? Cand ai deschis ultima data ochii larg si AI VAZUT exact ce era de vazut, nu ce ai fost invatat sa vezi?