Trebuie sa fie greu?

Sunt unele mamici a caror sarcina si primi ani din viata copilului lor sunt o corvoada; poate cea mai grea perioada din viata lor. Nu a fost suficient ca micutul i-a luat tot ce se putea lua pentru a se forma, creste si veni pe lume, dupa nastere ea TREBUIE sa mai plateasca in plus, trebuie sa se mai chinuie “un pic”; cam 2 ani cel putin.

Dar oare chiar TREBUIE?

Barbatii au stilul lor propriu, specific, in a se eschiva de la ce e greu, dificil sau plictisitor de facut in casa si familie. Isi gasesc scuze cu usurinta: nu e indeajuns ca merg la serviciu si aduc bani in casa? Sunt obosit si si-asa ala mic plange toata noaptea si nu ma lasa sa dorm ca lumea! Ea ce face toata ziua?!? De ce e atat de obosita? Ca doar sta acasa si nu face mai nimic.

Nu, nu putem generaliza. Dar pot sa spun ca foarte mare parte din femeile pe care le stiu cu copii mi s-au plans ca nu mai fac fata, ca nu primesc aproape niciun ajutor din partea sotilor lor.

Ce conteaza ca au facut un post partum? Cine are timp sa se ocupe de asa ceva? Sau ca au nascut prin cezariana si abia se puteau tine pe picioare? Cand s-au intors de la spital cu nou nascutul, casa era cu fundul in sus, frigiderul era gol, dar compensa chiuveta plina varf cu vase murdare…si nu toata lumea are masina de spalat vase si chiar si pentru cea de spalat rufe trebuie sa te apleci, sa te opintesti cu ligheanul cu rufe si cu burta facute “arsice”, nu poate fi decat o mare “placere”. Si aventura vietii uite ca a inceput!

Cred ca Romania este singura tara din Europa, daca nu din lume, care “permite mamei sa stea acasa dupa nastere, 2 ani, pentru a-si creste copilul si, pe deasupra, o mai si plateste. In restul “lumilor civilizate”, mama isi “leapada” pur si simplu copilul la numai 2 luni dupa ce l-a nascut. In grija cui? Ah, nu va faceti griji, exista institutii specializate pentru asta: cresele. Ce impact are aceasta asupra copiilor? Abia au venit intr-o lume pe care nu o cunosc deloc si, singura si cea mai apropiata si indreptatita persoana sa ii medieze, sa ii ajute si sa ii sustina, sa aiba grija de ei, dispare brusc din cadru. Urmarea va fi ca acesti copii nu vor intelege si poate ca nu vor invata niciodata ce e dragostea, ce inseamna asta. Nu vor sti si nu vor putea fi cu adevarat fericiti niciodata.

O societate care procedeaza astfel cu viitorul ei este atat criminala cat si sadica. Sa distrugi cu buna stiinta vietile atator copii nevinovati? Asta nu poate fi decat un act de cruzime.

Dar poate ca 2 ani par prea mult pentru o femeie, sa stea acasa cu copilul ei. Sa nu mai fie activa profesional, sa se retraga din viata sociala aproape complet.

Exista suficiente femei care nu se vad trecand printr-un astfel de proces: “As inebuni sa stau 2 ani acasa cu copilul si sa nu fac altceva!”

Cred si eu ca au ajuns sa gandeasca astfel. Numai gandul ca vor fi mai mult singure in toata “treaba” asta si sperie pe oricine, fie ca a avut copii, fie ca nu.

Multe mame obosite, complet vlaguite, asteapta uneori cu disperare ca sotul sa se intoarca acasa (de la serviciu) si sa il mai ia si el pe cel mic, sa ii mai ia de pe umeri, sa o ajute putin. Din nefericire, cele mai multe dintre ele au parte de soti care se intorc acasa poate si mai obositi decat ele, care vor doar sa manance si sa se culce.

Asa incat, nu numai ca trebuie sa se imparta intre ce facea inainte sa se intoarca el acasa, si cel mic, dar mai trebuie sa ii puna masa sotului si sa aiba grija si de acesta.

Dupa care o ia de la capat, cu stoicism, fara sa cracneasca, stiind ca nu are incotro, ca daca nu le face ea, nu exista nimeni altcineva care sa le faca. Daca nu se ocupa ea de copil si de casa, nimeni nu o sa o faca, nu o sa preia stafeta fara sa se planga sau sa obiecteze.

Oare se poate si altfel? Oare exista si alte scenarii de viata si de familie?