Si poate fi femeia femeie în lipsa iubirii? Ma gandesc desigur la iubirea in doi, aceea impartasita, stiuta, vorbita in limbajul minunat al trupului, cantata cu note inalte, acute, statuand rostul vietii pe pamant, a trecerii usoare dintr-o dimensiune in alta, ca intr-un zbor simplu.
Am intalnit in trecut zeci de tipologii de femei, frumoase pur si simplu, fara nici o indoiala, dinti si par de zeite, picioare facute parca din vopseaua marilor pictori, piele de imaculata imaginatie poetica, sau urate si foarte amuzante, acelea care stiu sa rada de defectele lor ca si cum ar juca un joc pentru copii, hazul lor cucereste, intretine, te face sa uiti pentru care dintre motive ai crezut initial ca-i urata.
Femeile doamne, acelea cu degetele lungi si maini frumoase, geanta asortata cu pantofii, cu taietura rochiei sau a compleului perfecta, care stiu sa poarte o bijuterie scumpa, care stiu sa tina piciorul peste picior, chiar si pe sub masa cu franjurii fetei atarnand, femeile copile, adolescentine, chiar si trecute de prima tinerete, cu ochii sclipind, cu ras de zurgalai rasturnati in zapada de altadata, acelea care stiu sa se joace, care devin atractia imediata a copilasilor de pe la nunti, de prin parcuri, de pe oriunde merg. Dar pe toate aceste doamne le pot incadra in doua categorii, fara sa clipesc: cele care iubesc si sunt iubite si cele care... nu pot fi iubite sau nu stiu a iubi.
Singuratea sufleteasca ne usuca substanta umana, ne contorsioneaza frumusetea, ne subjuga vointa. Sa iubim asadar fara teama de ridicol, fara stiinta ca sentimentul ni se va intoarce, sa iubim ca iubim, si sunt incredintata sa cred ca iubirea naste iubire si frumusetea va creste-n noi nestingherita, cucerind chiar si sufletele meschine...
Recunoastere...
