"Retardatul ornament" cere cuvantul:

Cunosc o fata frumoasa, care imi ia mintile. Plimbari prin parc, clar de luna, vorbe de dragoste. Dorinta, saruturi furate, din care musteste pasiunea. Nopti de dragoste, sex cald, nebunii. Glume si complicitate si promisiuni de mai mult si mai bine. Este femeia pe care doresc sa o am alaturi pentru tot restul vietii. Si pe urma...? Femeia asta minunata si calda, se transforma in....mama! Daca asta doream, as fi ramas langa parinti. Si tot ea se supara cand o compar cu mama! Noptile de dragoste sunt amanate: ‘ma doare capul’ ( stiati ca sexul alunga durerile de cap, prin intensificarea circulatiei sangvine - deci o mai buna irigare a creierului?) sau: ‘sunt obosita" ( stiati ca oboseala este un minunat afrodisiac, datorita acesteia trecand mai usor peste inhibitii?). Se supara cand ma uit la meciuri si se supara cand eu ma supar ca se uita la telenovele. Pai asta e democratie? De ce nu stabilim un program, astfel incat fiecare sa vada ce vrea? Prietenii mei o deranjeaza, dar mie trebuie sa-mi placa prietenele ei....am putea oare sa acceptam faptul ca fiecare dintre noi are nevoie de prieteni? Se zbate groaznic sa gateasca si sa tina casa luna. Apreciez asta, dar as aprecia si daca, atunci cand vin acasa mi s-ar ghemui in brate ( asa cum obisnuia sa faca) si mi-ar spune: iubitule, azi n-am avut chef sa gatesc. Hai sa facem repede o omleta si pe urma sa ne harjonim un pic...! In fond, daca doream numai mancare si curatenie, o menajera era mai ieftina. Nu-mi spune cu ce sa o ajut si din cand in cand rabufneste: ’nu ma ajuti cu nimic...’ Noi, barbatii, folosim mai mult emisfera stanga a creierului, cea a lucrurilor practice, si din aceasta cauza, ne este greu sa venim in intampinarea dorintelor....Pentru noi este mult mai simplu sa fim rugati sa facem, concret, un anumit lucru. Si daca apare si promisiunea unei recompense ‘fierbinti’, cu atat mai bine..!

Cand ea ramane insarcinata, panica este maxima! Cum sa-ti dai seama prin ce trece femeia pe care o iubesti? O viata noua creste in ea si habar nu am ce sa fac. Sunt bun numai sa cumpar castraveti murati si prajituri la miezul noptii, iar cand vine vorba de lucruri serioase, discuta cu mama sau prietenele ei. Normal ca ma simt dat la o parte. Normal ca simt ca nu are nevoie de mine! Niciodata nu-mi spune: ’este normal sa fiu nervoasa din cauza sarcinii, dar am nevoie de tine’. Pentru ca asta este menirea mea: sa apar si sa protejez, sa fie nevoie de mine. Pentru ca de cand am coborat din copaci (si chiar dinainte) asta stiu sa fac: sa vanez pentru hrana alor mei si sa ii apar. N-am fost niciodata mama. Vreau sa fiu parte din asta, nu stiu cum si sunt dat la o parte.

Si, uite asa, frumoasa mea cu stele in ochi, a disparut. Si eu ma simt oarecum pacalit. N-ar putea sa mai apara, din cand in cand, sa-mi propuna sa ne tinem de mana si sa facem nebunii?