Retardatul ornament al relatiei

   Am citit de curand – intr-o sala de asteptare - un articol plin de intelepciune, adresat femeilor, despre “cum sa ne pastram relatia” . Cum sa nu-l sacaim imediat cum vine de la munca povestindu-i tot ce ne trece prin cap, despre ascultarea plina de intelegere si rabdare a povestilor si frustrarilor lui, despre serile lui cu “baietii”.... foarte, foarte folositor si foarte, foarte des intalnit ca gen. Pana cand m-a izbit revelatia:  portretul implicit realizat barbatului important al vietii noastre era o combinatie de tiran/copil cu sever retard mental. Oare asta facem? Ne privam sotii, iubitii, de responsabilitatea relatiei? O luam cu totul asupra noastra si lui ii lasam un simplu rol ornamental in caz de reusita si un imens vot de blam in caz de esec ? Ii lasam sa se simta atat de inutili cand este vorba de ceva atat de important? Ne asumam un alt rol de parinte: “eu am grija de toate, tu doar stai pe aici...” si toata maretia compromisurilor si a renuntarilor? Lor le lasam doar dreptul de a se simti vinovati pentru ca suntem mereu obosite, pentru ca nu avem niciodata timp pentru noi, pentru ca nu ne-a mai scos de atata timp in oras....?

  Am mers spre casa, chinuita de remuscari. De atunci, am dese momente cand ma simt (putin) vinovata pentru ca sotul meu face curat si eu citesc, sau iese in parc cu cea mica si eu raman acasa sa ma bucur de o binecuvantata clipa de liniste. Si absolut deloc vinovata atunci cand ies in oras sa colind in liniste librariile. Si ma simt minunat in relatia creata impreuna din dragoste si ingrijta impreuna cu dragoste.