Paranoia

"Cred ca suntem singurul popor cu o capacitate asa mare de extragere a paranoiei din orice" spunea azi Sandu Dabija la repetitii. Si am ras. Si am mai notat ceva extra pe langa text (ador sa fac asta, cine stie ce culegere de "vorbe de duh din teatru" o sa scot in cativa ani, si cat succes va avea:) )...dar am ajuns acasa si s-a aprins fitilul...Cred ca are dreptate. Cred, de fapt nu, sunt sigura, ca si eu sunt deseori paranoica si gandindu-ma si mai profund... cred ca majoritatea cunostintelor mele, daca nu chiar toate, au "scapari" paranoice. Am citit definitia din DEX, e amuzanta oarecum, dar eu cred ca boala asta are muuulte valente si variatiuni de/cu posibile interpretari.

Deci asta am stabilit: sunt paranoica. Parca m-apuca o fericire...e clar, boala asta incepe sa-mi manipuleze intregul creier, pune stapanire si pe corp si in scurt timp devin robotul de la coada de la Casa de Pensii, care priveste in spate, in geanta, pe sus, la camerele de filmat, la cum sunt imbracati confratii sau consoartele lor...apoi privirile vigilente cu credinta clara ca te urmareste cineva pe strada noaptea sau ca astia din metrou sunt toti niste drogati care se uita urat la tine:)). Ma amuza enorm, deoarece zilnic intalnesc priviri in spatele carora cu siguranta poti intalni astfel de ganduri. Dar cred ca exista si paranoici simpatici, ca anumite batranele din piata, care traiesc cu impresia ca au ceva cu ele, de valoare/ poate Alzheimerul/ si se plimba cu portofele mici si antice cu margelute picate, testeaza piata, adulmeca, zambesc, tztzaie la preturile in continua crestere, se targuiesc.. si in final pleaca acasa gratis cu tramvaiul fara nimic in plasuta de carpa. Asta e trist... dar de multe ori pentru noi, cei din afara, se vede trist, noi care incercam sa parem "normali". Pentru ele, e placerea lor. Le place sa se plimbe cu tramvaiul, sa se mai uite la lume, sa mai critice un nesimtit de tanar care nu cedeaza locul, sa se planga de rau pe canicula, sau de frig iarna. Si toate astea pentru ca acasa... deseori.. nu mai este nimeni.

Colegii de la teatru radeau...si regizorul resubliniaza (nu stiu daca exista acest cuvant in limba romana si incerc sa nu fiu nici paranoica iar, crezand ca daca nu exista, ma veti critica) ca nu, chiar asa este. Si da exemplu chiar din repetitie, cum cei ce stau in scena tot arunca priviri in sala la colegii care-si asteapta randul, sa le observe reactiile la ce fac, sa vada daca se susoteste sau rade pe seama lor, cum nu au niciun pic de incredere in ei, in colegi, in teatru. Si cred ca paranoia asta e peste tot. Mereu avem nevoie de recenzii, de certitudini, de pareri clare si daca ar putea fi toate in favoarea noastra ar fi minunat, daca nu pot fi... inseamna ca avem o problema, trebuie remediata cat mai repede greseala, nu putem trai imperfecti deoarece lumea vede si critica. Lumea e imperfecta, pestrita si vie. Pamantul cred ca era in continuare fericit daca nu intervenea omul paranoic sa distruga ce-i pica in mana. Hai sa vedem daca exista extraterestrii, sa mergem pe alte planete sa ii cucerim noi inainte (daca vin si ne omoara si ne fura tot  ce-am construit?), hai sa facem hibrizi din orice (daca intr-o zi n-om mai avea de mancare,ca suntem prea multi?), chiar hai sa devenim Dumnezei sa creem oameni (daca robotii pe care i-am creat tot noi or sa preia comanda? Daca dispare rasa umana?) si... tot asa.

Dar daca am zambi noi frumos (nu pot sa ma abtin,iar zic de zambet) si ne-am bucura de toata nebunia asta? Si de faptul ca inca suntem constienti in a o observa?

Daca nu ne-am mai gandi la drobul ala de sare al lui Creanga...ci l-am lasa sa vina de la sine daca e sa vina, caci totul se intampla daca trebuie sa se intample. Dar pana cade drobul de sare, mi-ar placea sa ma joc cu fobiile mele si sa ma bucur de imperfectiunea in care ma scald zilnic si pe care deseori am urat-o, renegandu-ma pe mine, si sa spun: heeeeeeeeeeeeei! A venit primavaraaaaa! E verde si snururi de martisor prinse de verde, e ploaie, dar mirosul nu mai tradeaza decat o vara mult asteptata ce vrea sa sune la usa, mai are un etaj...si suntem vii. Suntem nebuni. Suntem frumosi la orice varsta. Suntem depravati si paranoici.

Dar inca suntem. Si asta e bine.

(recomand poezia Shakespeare de Marin Sorescu)

PS: Imi era dor de voi, am trecut printr-o perioada ciudata si grea sau apasatoare in mine ca sa zic asa, dar iata-ma din nou! Am inceput sa cant, am citit o carte buna a unui prieten bun (Sindromul Stockholm - Marcel Manea) si am doua piese de teatru la care va astept cu drag. Una sambata, una marti. Va pup!