De mici auzim discutii si afirmatii gen: “faci ce vrei, dar sa nu afle lumea”. Invatam de mici copiii ca nu trebuie sa spunem chiar tot. cand suna telefonul: “spune-i ca nu sunt acasa”. Ne ascundem in spatele lor si astfel ii invatam sa minta.
Este cea mai urata chestie pe care o poate face un parinte. Invatam copiii sa minta. Apoi ei devin mari si ne mint ca au luat note mari, ca s-au dus la scoala, desi ei au chiulit. Si tot noi ne suparam cand aflam adevarul. In timp, acei copii invata sa diferentieze minciunile.
Care e buna, care e rea. Si mint in continuare. Isi mint profesorii ca au avut pojar si nu au putut veni la scoala. Isi mint iubita ca nu mai au o alta iubita acasa. Apoi isi mint amanta ca se vor desparti de nevasta si nevasta ca stau pana tarziu la birou. Si tot asa, un mare lant al slabiciunilor, al minciunilor.
De ce mint oamenii? Nu inteleg. Imi place mult sinceritatea, am avut foarte multe de pierdut pe baza de sinceritate, dar eu insist. Imi spun toate pasurile si ofurile, desi uneori stiu ca nu este bine. Daca ma simt nedreptatita, spun. Spun tot. ma descarc si apoi pot sa zambesc din nou.
E drept, exista si o altfel de minciuna. Cea prin care il protejezi pe celalalt. Da, o recunosc, o aplic probabil. Dar tot nu pot sa fiu de acord cu minciunile “nevinovate”. De ce sa pui copilul sa spuna ca nu esti acasa? De ce sa minti amanta ca te desparti de nevasta? De ce sa minti nevasta ca stai la birou? A, asta imi place mult, cica.. o protejezi daca faci asta. No, pe bune? O protejezi de ce? De ticalosia ta?
Oricum ar fi, invatam copiii sa minta. Si nu ne nastem mincinosi. Devenim.
Cum stiu altii sa faca turism
Suporti capriciile barbatilor?
